Anul 21

În decembrie 2009 s-a închis un cerc. Am lăsat în urmă 20 de ani de la evenimentele din decembrie '89. Şi am intrat, iată, începând cu acest ianuarie 2010, în anul 21. Un an greu. Din cauza crizei, care va continua - chiar dacă în acest an economia va ieşi din recesiune - se vor închide fabrici, companii din servicii ori din alte sectoare, mii şi mii de oameni îşi vor pierde locurile de muncă, salariile vor îngheţa, bugetul va purta semnul austerităţii. Avem însă şi speranţa unor stabilizări: preţurile nu vor exploda, cursul de schimb n-o va lua razna.

Două întrebări grele îşi aşteaptă însă răspunsurile: 1) vor putea fi făcuţi, în acest an, paşi decisivi pentru însănătoşirea economiei fără a dezorganiza producţia? 2) Vom avea parte de o înnoire radicală a comportamentului companiilor, al investitorilor, comercianţilor şi salariaţilor? Răspunsul va fi afirmativ numai dacă 2010 va fi anul accelerării atât de mult râvnite a reformelor structurale.

Accelerarea reformelor?! Dintre multe sensuri ale acestei sintagme, folosite până la demonetizare timp de 20 de ani, unul este mai actual ca oricând: primenirea unor stări de lucruri. Noi, românii, aveam de multă vreme nevoie de primenire în politică, în economie, în cultură, în morală.

Aveam nevoie de primenirea întregii societăţi. În decembrie ‘89, împlinirea acestei nevoi a devenit posibilă. Şi am pornit să facem reforme. Inclusiv în economie. Timp de 20 de ani a fost creat un curent favorabil liberei iniţiative economice. Dar, în tot acest timp, viaţa afacerilor s-a cuplat mult prea încet cu piaţa. Iar societatea românească s-a împăcat greu cu adevărul pus în ecuaţie de laureatul Nobel Milton Friedman, care pleca de la ideea că în natură frunzele sunt mai dese şi mai mari acolo unde e mai mult soare. Şi observa că la fel se petrec lucrurile şi în economie: apar mai mult profit, mai multe locuri de muncă, mai multe salarii mari, mai multă bunăstare acolo unde societatea acţionează nu pentru a înfunda, ci pentru a desfunda canalele de comunicare între piaţă şi companiile economice. Piaţa jucând rolul luminii solare.

Piaţa liberă, fireşte, întemeiată pe concurenţă. La noi însă, concurenţa - câinele de pază al pieţelor - a fost mult timp legată de gard cu un lanţ scurt. Atât de scurt, încât monopolurile şi companiile nerentabile au putut să-i râdă în nas, fiind convinse că-şi pot face jocurile cum vor ele. Pe pieţele interne, desigur. Pentru că pe marile pieţe externe, dominate de avantajul competitiv, "socoteala de acasă" nu s-a mai potrivit. Dovadă că, în condiţiile crizei din 2009, exporturile româneşti - aflate de mai mulţi ani în urma importurilor - au scăzut cu 20-25 la sută. Fără o perspectivă imediată de redresare.

Dar şi pe piaţa internă, unde consumul a scăzut, producţia l-a urmat. Asta s-a întâmplat în 2009. De aici, în primul rând, ni s-a tras creşterea-minus a produsului intern brut. Acum, în 2010, râvnim la o creştere-plus. O vom avea numai dacă vom vedea schimbări importante în curba consumului. Fără îndoială că, într-o primă fază, creşterea-plus va depinde de ambalarea a două motoare: exporturile şi investiţiile.

Al treilea motor, consumul, va fi turat cu încetinitorul. Dar un plus consistent de valoare adăugată nu va fi obţinut fără stimularea consumului. Unii economişti consideră că nu vom putea ieşi din criză fără să facem, mai întâi, o alegere: ori inflaţie, ori şomaj masiv. Numai că o reaprindere a inflaţiei, în 2010, nu va avea neapărat ca urmare potolirea şomajului. Dimpotrivă, calmarea inflaţiei va fi cea mai bună garanţie a menţinerii locurilor de muncă. E drept, se impune să fie îndeplinite câteva condiţii. Dar avem deja convertibilitatea deplină a monedei naţionale. Şi am obţinut, în 2009, chiar dacă în regim de forţă majoră, o balanţă de plăţi cel puţin în echilibru. Ne mai trebuie însă o armonizare a ratei salariilor şi a ratei productivităţii muncii.

Ar fi o alternativă nefericită ca, în 2010, să li se dea frâu liber presiunilor inflaţioniste.
Căci dacă acestor presiuni li se vor adăuga noi deficite ale balanţelor, România nu se va putea elibera de poziţia ei dezavantajoasă fără o creştere a ratei şomajului.