Anul reformelor fără fond?

Săptămâna trecută, spuneam că 2009 a fost un an al realităţii trucate. Această caracteristică tinde să se menţină din anumite puncte de vedere şi în anul în care am intrat. Pentru că, în lipsa unei schimbări de substanţă, practicile politice dintr-o ţară se perpetuează, iar "cumpăna dintre ani" nu e decât un marcaj simbolic, o bornă incapabilă prin ea însăşi să aducă noul său "mai binele" dorit.

În spaţiul restrâns al acestui comentariu, vreau să scot în lumină doar două dintre fenomenele care pot apărea în 2010 în acest spaţiu al realităţii trucate.

Primul se referă chiar la partidul din care fac parte. Aţi observat că în aceste săptămâni se repetă aproape identic un scenariu şi un discurs din 2005? "PSD trebuie reformat!" Există voci care ridică din ce în ce mai incisiv această temă. Nu voci care au votat sau vor vota vreodată stânga. Din motive politice, financiare sau aviatice. Oricum, după enunţul în sine al nevoii de "reformă", nu mai urmează decât o listă de nume ce ar trebui să plece din zona de leadership a partidului. Şi cam atât.

Reforma unui partid, în opinia mea, este un proces continuu de schimbare în pas cu vremea. În nici un caz de răfuială cu adversarii din propriul partid, pe false temeiuri de imagine din privirea şăgalnică a Alinei Mungiu-Pippidi. Ea, reforma, presupune aduceri la zi doctrinare, modificări structural-statutare sau în zona comunicării cu publicul-ţintă. Şi, mereu, reforma are la bază o realitate socio-politică de la care pleacă şi care o impune. De pildă, schimbări social-semnificative în zona electoratului tradiţional sau reducerea, la fel de semnificativă, a intenţiei de vot pentru acel partid.

Un rezultat mai puţin bun la o anumită rundă de alegeri reprezintă o realitate care poate genera măsuri disciplinar-organizatorice la un nivel sau altul. Dar reforma partidului? Mai spre dreapta? Mai spre stânga? Şi de ce? Mecanismul de reformă descris succint de "reformişti" seamănă ca două picături de apă cu lupta pentru putere între facţiuni adverse.

Trebuie să plece x ca să apară în faţă y, pregătit atent pentru asta. Sunt de acord că lupta pentru putere este inevitabilă într-o formaţiune politică, dar asta nu are nici o legătură cu demagogia textelor despre "reformare".

Am menţionat anul 2005, pentru că şi atunci s-a petrecut acelaşi lucru. După ce a câştigat alegerile parlamentare, PSD-ul a fost "stimulat" intens să analizeze sever de ce le-a "pierdut". Din acel moment a apărut o rană care nu s-a cicatrizat până azi, acel gen de rană care poate apărea când te tratezi de boli pe care nu le ai în timp ce nu le iei în seamă pe cele reale. Astăzi se urmăreşte adâncirea acestei răni, adică slăbirea pe mai departe a influenţei, coeziunii şi capacităţii de mobilizare din cel care a fost, o lungă perioadă de timp, cel mai mare partid românesc. Şi care poate să redevină cel mai puternic partid dacă îşi va reporni motoarele de la bază.

Celălalt fenomen pe care îl am în vedere e reprezentat de gargara privind "reforma statului", fetişul politic pe care Traian Băsescu l-a afişat ca obiectiv fundamental al celui de-al doilea mandat. În 2010, obiectivul României ar trebui să fie, evident, ieşirea din criza economică şi combaterea efectelor ei sociale. Traian Băsescu vrea însă să-şi impună exigenţele în zona restructurării haotice a instituţiilor, în special în sensul concentrării puterii în mâinile sale.

În fond, şi în cazul acesta, despre ce reformă vorbim? Cum e ea gândită, structurată, plecând de la ce? România are, într-adevăr, nevoie de măsuri care să-i funcţionalizeze şi să-i credibilizeze instituţiile. De exemplu, ar fi necesar ca STS-ul şi SPP-ul să intre sub controlul firesc al Parlamentului, la fel ca SRI-ul sau SIE. Ceea ce ar fi necesar nu se cheamă reformă. E, mai degrabă, o aşezare firească după ani lungi de măsuri agitat-contradictorii şi în învăţământ, şi în sănătate, şi în justiţie.

Dar preşedintele are în vedere, mai ales, simplificarea formală a unui sistem care, de fapt, ar deveni din ce în ce mai puţin funcţional în sine şi tot mai mult împins de la spate de autoritatea prezidenţială, omnipotentă şi omniscientă. La capătul lui 2010 ne putem aştepta la un eşec al luptei cu criza, situaţie în care Băsescu va ridica senin din umeri: nu ştiu, nu era treaba mea, eu mă ocupam cu reforma statului...

Falsele reforme nu înseamnă stagnare, înseamnă de fapt mers înapoi. Istoriceşte, România a dezvoltat o tradiţie solidă a formelor fără fond. Ea se pregăteşte să adauge la această tradiţie şi o experienţă aparte în domeniul reformelor care nu pleacă de la realitate, nu au scop strategic şi se bazează mai ales pe o retorică găunoasă şi udată cu lacrimi care nu ţin niciodată loc de argumente.

Oricum, primul pas de "reformare a statului" a fost făcut: legea pensiilor pentru agricultori, o lege modernă, în conformitate cu standardele europene şi aprobată în unanimitate de Parlamentul cu două camere şi care trebuia să intre în vigoare de la 1 ianuarie 2010, a fost amânată cu un an sau, cine ştie? Poate că, după ce se desfiinţează Parlamentul, se desfiinţează şi pensionarii...