Aripi pe cerul cariat

Cică Dumnezeu, zic înţelepţii, i-a dat omului doar o aripă. Să nu care cumva să zboare de unul singur ori să se închipuie desăvârşit şi liber în imensitatea de abur. L-a subjugat vecinic cifrei doi, iar doi înseamnă iluzia fericirii.  Oricum, în afa­ra acestui număr, nu găseşti decât nefericire şi ratare. Aşa că, pentru a zbura, fiul pământului a ales îmbrăţi­şa­rea. Îmbră­ţişarea cu altă aripă, cu sinele său în oglinda văzduhului.

● N-aţi observat că cerul e împodobit  cu jumătăţi  de fericire împerecheate care plutesc de colo-colo? Uneori, jumătăţile astea se desprind şi cad, fâlfâindu-şi, fiecare, aripa rănită. Nu cad dintr-odată, ci zăbovesc niţel, căutându-şi altitudinea, şuvoiul de aer cald care să le întârzie prăbuşirea. Şi când ajung la sol, locul se ninge cu fulgi. Par fulgi, dar nu sunt. Sunt lacrimi şi sânge. Căci omul desperecheat e tragic în plâns, iar din carnea în care credea că i-a crescut a doua aripă se scurg stropi roşietici, de sfâşiere omenească.  De multe ori, plouă cu aripi, cărând cu ele trupuri separate de oameni. Tot mai rar se înalţă în strălucirea soarelui aripi pereche, tot mai rar...

● În adolescenţă, aveam senzaţia că umbra propriei mele fiinţe  acoperă pământul în întregime. Pornea de la tălpile desculţe şi se alungea până n-o mai vedeam, era infinită. Pământul era prea mic atunci s-o cuprindă toată. Încetul cu încetul, umbra  a început să se micşoreze, şi acum chiar că îi văd mărginirea, nu e departe deloc. Ce ciudăţenie, cu cât creşteam, cu atât descreştea umbra! Iar ca să ştiu unde mă aflu, mi-am căutat mereu umbra, am cercetat-o neîncetat! Ea mi-a spus întotdeauna adevărul gol-goluţ. Umbra nu minte niciodată, nu e plămădită din noroi. Umbra ta, fiindcă a altora e posibil să ezite. Din interes, ori pur şi simplu, din obiceiul vicios al insului care o  lasă să se întindă de-a lungul pământului... Întrebaţi-o degrabă, nu amânaţi s-o iscodiţi, nu aşteptaţi să se transforme-n beznă!

● "Unii spun că eşti încă frumoasă,/ Eu nu te mai văd în niciun fel", scrie poetul zgândărind o rană perpetuă a cuplului întemniţat casnic. Cândva, frumoasa neglijată acum din indiferenţă, ne potrivea bătăile inimii şi respiraţia. Era suficient să ne arunce un zâmbet, să schiţeze un gest, că toate o luau razna. Tresăream ori de câte ori îi auzeam gla­sul şi-i adulmecam seduşi parfumul învă­lui­tor. Tânjeam la îmbrăţişările, la inima ei ne­cucerită. Femeia din vis era frumoasă ca nimeni alta, era cea mai frumoasă făptură! Curând, mai repede decât ne închipuim, iubirea e surpată de obiş­nuinţă, de plictiseală, şi vraja se destramă pe nesimţite. Emoţia moare şi ea, astfel încât sfârşim prin a nu mai observa deloc femeia de lângă noi. Îi ig­no­răm chiar şi amintirea frumuseţii de odinioară, de parcă n-a existat nicicând. Şi sensibili mereu la frumuseţile altora, cineva are  grijă să-i şoptească femeii noastre cât e de frumoasă. Mereu altcineva...

● "Cu cât eşti mai orb, cu atât vezi lumea mai bine", e de părere alt înţelept. Dar când eşti orb, lumea ţi se dezvăluie doar ţie, fiindcă îi eşti chiar tu Creatorul. Ca să pătrunzi în măruntaiele lumii, nu de orbire e nevoie, ci de  simţuri "monstruoase". Orbirea te ajută  s-o vezi în detaliu înlăuntru-ţi, nicidecum să-i observi imperfecţiunile din afară. Acuitatea lucidităţii ucide bucuria, o siluieşte fărâmiţând-o. Între orbire şi limpezime, lumea  e aceeaşi, ceea ce o diferenţiază este numai subiectivismul, privirea noastră alterată de interese şi stricăciune.

● "Îmi doresc să fac o mare carieră în cutare domeniu", citesc frecvent  în interviurile omului modern. Cariera e atât de aproape lingvistic de carie, încât îmi re­prim anevoie un zâmbet amar. Caria e fie o boală a dinţilor ori a cerealelor, fie un de­fect al pieselor turnate, deci o ma­ladie, un semn de nesănătate. Dar cariera în­seamnă şi loc închis, adică un fel de ţarc, o restrângere spaţială. Aşadar, toţi ăştia care nu vor altceva decât carieră sunt datori să afle dintru început că a face carieră presupune ba a fi bolnav de o profesie, de o idee anume, ba o îngustare, o înţărcuire într-un interval profesional rigid şi tern.

● Odată, un tânăr însetat de putere s-a înfăţişat înţeleptului pentru a-i   cere sfatul. "Înţeleptule - a întrebat el trufaş -, dezvăluie-mi marele secret al puterii, al agonisirii rapide de bogăţii nemaiîntâlnite?" Înţeleptul şi-a mângâiat îndelung barba colilie şi i-a răspuns calm: "Fiule, o să-ţi dau o pildă, ca tu să decizi în cunoş­tinţă de cauză. Când porcul e mic, de lap­te, toţi îl răsfaţă şi-i dau de mâncare, îl spală şi-l gâdilă pe burtă. Când groşteiul prinde osânză, toţi se-ngră­mă­desc să-l taie, să-l bage-n cârnaţi şi-n caltaboşi. Iată de ce omul e liber să aleagă, purceluş ori porc!".