Artistul care s-a făcut bine

Istoria artelor are şi mistere, pe care nimeni nu se grăbeşte să le dezlege. Multe adevăruri rămân în veci inoportune. Cineva spu­nea că moneda unică europeană e cea mai proastă idee financiară din secolul XX. „Într-adevăr – ar fi zis un politician neamţ – alta mai proastă nici nu se întrevede curând, dar ce putem face, dacă i-a venit vremea?!” Aşa cum există idei păguboase, cărora le vine totuşi vremea, există şi idei bune într-un continuu contra­timp cu prezentul.

Despre creaţia unui faimos pictor mo­dern se discută fracţionat: totul despre opera sa, până la vârsta de patruzeci de ani; nimic despre tot ce a produs el câteva decenii după această vârstă. Bine, bine – veţi întreba – dar ce s-a întâm­plat cu artistul dacă nimeni nu se încumetă să comenteze lucrul său din a doua jumătate a vieţii?! Răspunsul e de natură să ne convingă că există şi efecte la care nu-i tocmai simplu să indici cauzele: omul s-a făcut bine! Până a se vindeca, pictase genial şi dăduse de lucru multor comentatori ai simbolismului cu marcaje clinice.  După ce a înghiţit toate hapurile prescrise de doctori, a devenit realist cri­tic.

Ca şi cum convexul se convertise brusc în concav. O fundaţie psihiatrică a publicat, cu discreţia cuvenită dezvălui­rilor premature, un catalog al graficii militante a fostului halucinat. O carte cu imagini ale unui minerit primitiv, abrutizant, judecat mai mult din perspectiva unui activist sindical cu har de grafician decât din aceea a unui plastician cu mari probleme de stil şi impact estetic. Întrucât nu medicii sunt persoanele cele mai calificate să discearnă asupra porţiei de rău din orice bine, mai cu seamă când analiza interesează chestiunile artei de avangardă, textul din catalog era banal, convenţional.

Ca şi cum cel mai normal lucru la un pictor e ca după un tratament sever cu injecţii, suprarealistul să devină verist, abstractul – realist socia­list, iar minimalistul – monumentalist. Dacă există adevăruri niciodată oportune, întrucât e greu să le afli o desluşire care să nu impieteze asupra a tot ce s-a delirat până într-un punct despre creati­vitatea unui inovator, trebuie să existe şi reversul acestora. Adică adevăruri mereu oportune, oricât de greu ne-ar fi să le recunoaştem calitatea şi influenţa. O nonagenară, care la jumătatea vieţii a fost izolată mai mulţi ani în celulele unei temniţe comuniste destinate celor care trebuiau musai să dispară, spune că, din perspectiva trecerii timpului, tot ce a fost mare neno­rocire în viaţa ei s-a vădit a fi şansă. Cu condiţia, a adăugat bătrâna doamnă a artei nosatre moderne, să fi rămas în viaţă.

Ea a făcut această pioasă precizare deoarece toţi cei cu care a trăit solidar acele nenoriciri ale tinereţii nu le-au supravieţuit. Nenorocirile n-au durat suficient de mult ca să se convertească în noroace.