Autobiografie cu oameni de treabă

Cine îşi iubeşte profesia, fiind conştient de asta, nu înţelege cum şi alte profesii pot fi iubite la fel de pătimaş. Cu artiştii, lucrurile sunt şi mai categorice. Artiştii spun că înţeleg ataşamentul unor oameni, care nu se ocupă cu arta, pentru meseriile şi îndeletnicirile lor în sine, dar sunt convinşi că numai creaţia artistică e motivată de o mare pasiune.

Spre norocul meu, m-am trezit, până a împlini 20 de ani, lăcătuş calificat la locul de muncă într-o fabrică de plăci aglo­merate şi mai bine de doi ani, cotropit de frustrări şi ambiţii contradictorii, mi-am limpezit trăirile, la cei doi ani de proletariat sută la sută mulţumind întâmplării şi că mi i-a dat şi că i-am îndurat cu folos în toate privinţele. Îi ţin minte pe toţi amărâţii alături de care îmi frângeam degetele îndesând buşteni îngheţaţi în morile de făcut aşchii pentru plăci aglomerate, mi-i amintesc în parte, pe nume, pe  feţe şi pe caractere.

Niciodată mai apoi nu am reuşit să mă simt solidar cu cei din jur la fel de afectuos ca în vemea când eram om al muncii, dar mă pregăteam pentru examenul de la Arhitectură. Dacă n-aş fi trecut prin întunecata perioadă de trudă, care te făcea curând neom, care te trimitea, pentru un salariu de supravieţuire, în condiţiile de ocnaş cu carte de muncă, aş fi pierdut esenţialul. Numim muncă o seamă de ocupaţii fără nici un orizont, care-s de fapt istovire, chin şi disperare, în nici un caz lucida activitate despre care marxiştii spuneau că l-a ridicat pe umanoid din animalitate. În silnicia de la maşina de aşchiat, simţeam cum coboram cu fiecare zi în primitivitate.

Primejdia cea mare venea însă din altă parte. Începeam să mă simt dator tovarăşilor de trudă, să mă consider trădătorul familiei. Puţin a lipsit să renunţ la toate năzuinţele cu care îmi ima­ginam viitorul, dintr-un simţământ rareori trăit după aceea, de înfrăţire într-o soartă rea. Ce mă intrigă şi acum era obiceiul de a nu ne zice pe nume, ci cu porecle, unii având nume ce semănau a porecle: Calul, Cocoaşă, Pârlitu, mie îmi spuneau "Măi, ăla". O lume condamnată şi prin onomastică la o existenţă mărginită, de paria ai societăţii, de însemnaţi. Din solidaritate, mi-am  adus ca şi ei mâncare de acasă la borcan şi am renunţat la aristocra­ti­cele senvişuri. Tot din nevoia de a fi iertat de Dumnezeu fiindcă ştiam că n-aveau nici o şansă în viaţă şi că nu puteam să-i ajut în nici un fel, să fiu iertat fiindcă mă străduiam să înţeleg ce se în­tâmplă, când aş fi putut să mor fericit şi sărac cu duhul, am în­ce­put să înjur ca ei şi să râd colegial când eram înjurat, să merg ca ei, lăbărţat, să fac mişto, un mişto grosolan şi nedrept, de şefi, când de fapt eu eram protejat de şefi şi aveam să-i părăsesc cu­rând, să trec de cealaltă parte, în lumea celor cu carte, a şefilor.

Cred că acei doi ani de întuneric proletar mi-au salvat biografia, mi-au deschis ochii şi mintea la întâmplările vieţii de fiece zi. Sărăcia nu-şi face planuri de viitor. Numai bogăţia are motive să privească înainte. Viaţa de fiece zi e viaţa de azi pe mâine, a mai bine de jumătate din populaţia României. E sin­gurul loc - acei doi ani - din biografie în care mă întorc mereu şi ce-i de înţeles din ei parcă nu se mai termină.