Aventurier, nr. 3 în stat

Puţin a lipsit ca Valeriu Zgonea să fie cel mai longeviv președinte al Camerei Deputaţilor în două mandate consecutive după 1990. Nu, nu o să-l plâng! Omul a cules ce a semănat. Mă uimesc însă cum de nu-l plâng toţi cei care, după ce a ridicat glasul în partid, i-au făcut curte și i-au cântat ode. Acum, pur și simplu, tac! Debarcarea lui de pe tronul de șef al Camerei a fost una dintre știrile banale ale săptămânii. Pur și simplu a fost mai interesantă știrea despre înlocuitor decât despre înlocuire. Sau, și mai clar, coada de la DNA a fost mult mai comentată decât faptul că numărul trei în stat a fost schimbat. Cum nu s-a făcut gaură-n cer - deși acum câteva săptămâni unii erau în stare să jure că o urgie meteo e pedeapsă pentru debarcarea lui Zorro -, stau și mă întreb de ce schimbarea numărului trei în stat e un fapt atât de banal. Nu mă refer doar la Valeriu Zgonea. De 12 ani, niciun președinte al Camerei Deputaţilor nu și-a terminat mandatul. La fel și la Senat, unde am avut legislaturi chiar și cu trei președinţi. Tot începând cu 2004. Da, e anul în care Traian Băsescu a venit la putere, însă nici asta nu cred că mai e o explicaţie. Pur și simplu, jobul de premier – supus din start pericolului unei concedieri constituţionale prin moţiune de cenzură – pare un loc de muncă mai sigur. Șefii Parlamentului sunt concediaţi pe bază de troc politic, iar asta nu pare să mire nimeni. Am fost reporter parlamentar, i-am cunoscut dedesubturile, mârlăniile, josniciile în amănunt și am înţeles de atunci de ce încrederea în Parlament e atât de jos. Unul dintre factori e desemnarea președinţilor. Nu poţi să alegi prost din start și apoi să ceri respect. Poate de aceea, pentru prima dată după ’90, oamenii fac diferenţa între Senat și Cameră. Și poate la toamnă, după alegeri, partidele vor avea mai mult respect pentru ce au câștigat și nu vor mai răsplăti cu poziţiile doi și trei în stat aventurieri.