Băgăciosul

Un american de rând a primit ma­re­le premiu al unui prestigios concurs anual pentru profesioniştii fo­tografiei cu un set de 79 de ima­gini de amator, realizate cu un aparat ieftin şi neperformant. S-a pozat, an de an, în aceeaşi zi din mai împreună cu fiul său, amândoi goi puşcă, până ce a plecat dintre vii. Efectul seriei, cu transformările aduse de trecerea timpului în anatomia celor doi, nu suportă raportare la nimic asemănător şi îl urmăreşte pe cel care are ocazia s-o vadă de la un cap la celălalt, cu toate reflexele unei obsesii. Publicul vede timpul într-un şirag de consecinţe ce nu comportă nici co­mentarii, nici interpretări perso­nale. Anii care trec sunt cei dez­bră­caţi până la  piele, nu oamenii. Pre­miul a cinstit nu măiestria, ci un gen de încredere într-o idee, care echivalează cu un con­vin­gător demers filozofic.

Vorbim prea des şi fără control despre muncă şi rolul ei în formarea minţii, încât am ajuns să ignorăm condiţionările prin care se defineşte munca şi se de­o­se­beş­te de truda sclavului, a ocnaşului şi a insului analfabet şi bicisnic. Te­na­citatea şi orientarea sunt două din aceste condiţionări, care scot din ecuaţie prioritatea tra­di­ţi­o­nală a efortului. Iar dacă stă­ru­in­ţa e dublată şi de un suport in­telectual sesizabil, nu mai e nevoie decât de răbdare, adică de timp. Ce expunea americanul era mun­că. Cunosc şi la noi un caz de te­na­ci­tate, care, prin recolta de ima­gini rezultată în douăzeci de ani de is­te­ţime foarte strict direcţionată, a dus la o înseriere care te pune pe gânduri. Un cetăţean, de rând şi el, a reuşit să ajungă în ne­nu­mă­ra­te ocazii în preajma pre­şe­din­ţi­lor, iar soţia sa, aflată şi ea în apropiere, l-a fotografiat în ipos­ta­ze ce par să-l arate drept unul din intimii acestora. A jucat rolul omului care are dialog curent cu pre­şe­dinţii. Din potopul de ima­gini, de astă dată folosind un aparat profesionist, a selectat acele secvenţe ambigui, dar care una după alta pot proba orice. Chiar şi o relaţie mai mult decât pri­e­te­neas­­că cu mai marii ţării. Adunate într-un albun, fotografiile conduc la prezumţia că în toate situaţiile în care au fost prezenţi preşedinţii, al doilea om în stat şi personaj cu ade­vărat important a fost băgăciosul.

Băgăciosul nu e un ins, e o prac­tică socială, care îşi naşte clasa. Noi n-am avut-o înainte de 1989, mai bine zis, culoarele so­ci­a­le pe care ar fi putut să le atace bă­gă­cio­şii din naştere erau strâmte, pu­ţine şi toate ocupate. Nici astăzi nu-s mult mai multe, însă băgăciosul şi-l poate construi pe al său, fără primejdia concurenţei.