C-aşa e în tenis!

Parcă încercând o anumită deziluzie, marea companie de audit şi consultanţă PricewaterhouseCoopers (PwC) anunţă, în recentul său studiu de eficienţă a capitalului uman Sa­ra­toga 2011, că rentabilitatea capitalului uman din România a scăzut cu 12% în 2010 faţă de 2009, coborând la nivelul din Europa Centrală al indicatorului. Studiul dimensionează eficienţa capitalului uman prin prisma a 70 de indicatori, cifrele şi concluziile fiind fundamentate pe analizarea a 81 de companii multinaţionale reprezentative din cinci sectoare de activitate: farma, bănci, industrie, retail, telecomunicaţii/tehnologie.

Rentabilitatea capitalului uman măsoară venitul brut generat de fiecare angajat pentru fiecare unitate monetară plătită de angajator sub formă de remunerare. Iar, în 2009, România se afla de departe în frunte pe ansamblul Europei la acest capitol, având deci cea mai mare rentabi­litate a capitalului uman.

Când am luat cunoştinţă de ediţia anterioară a studiului, mărturisesc, spre ruşinea mea, că a fost pentru pri­ma dată când aflam de „rentabi­litatea capitalului uman”. Şi, ana­li­zându-i componenţa (la nu­mă­ră­tor venitul brut al angajatorului, iar la nu­mitor retribuţia angajatului), mi-am exprimat, chiar în acest ziar, opinia că „dacă vreun marxist de dinanintea sau unul rămas după căderea comunismului în Estul Europei ar vedea studiul ar spune fără echivoc că exploatarea omului de către om în România este cea mai cruntă din toată Europa” (vezi Jurnalul Naţional, marţi, 1 martie 2011). Asta pentru că, din punctul de vedere al conţinutului în sine, indicatorul era folosit de marxism pentru calcularea ratei plusvalorii, considerată expresia exploatării omului de către om în capitalism, în măsura în care munca şi nimic altceva era creditată ca fiind singura creatoare de valoare.

Explicaţia poziţiei „fruntaşe” a României era simplă. O dădea chiar PwC spunând că nu este atât dovada unui grad mai înalt de productivitate în România, cât mai ales rezultatul costurilor salariale mai reduse. Rentabilitatea de top a capitalului uman în România este de fapt expresia subretribuirii forţei de muncă de către capital, ceea ce constituie ca­racteristica definitorie a oricărui te­ri­­toriu cu statut de anexă bananieră de la periferie a unui centru, în cazul în speţă a Vestului european. Ro­mâ­nia este, dacă nu singura, oricum cea mai importantă prin dimensiune anexă bananieră din Europa. Nici nu este de mirare că se află în topul european la capitolul eufemisticei „rentabilităţi a capitalului uman”.

Cum dracu’, însă, de a scăzut această rentabilitate a capitalului uman în România în 2010, an în plină criză, după ce în 2009, tot un an în plină criză, crescuse săgeată?! Până în 2009, în România, precum nicăieri în altă parte a Europei, avuseseră loc disponibilizări masive de forţă de muncă ce au fost combinate cu şi mai substanţiale scăderi de salarii, ducând la reduceri extraordinare ale ponderii costurilor cu forţa de muncă în costurile totale ale firmelor. În 2010 însă, limite de funcţionabilitate s-au opus scăderii în continuare a acestei ponderi. În timp ce veniturile multinaţionalelor în România au dat înapoi. Explicaţia: o mică răzbunare din chiar partea statutului de anexă bananieră impus României! Nicăieri în Europa prăpastia dintre consum şi producţie nu este mai mare pe cât în România. Nicăieri în Europa nu există o pondere atât de mare a multinaţionalelor din retail în totalul prezenţei multinaţionalelor în România. Căderea consumului, impusă de FMI şi antrenată şi de amputarea salariilor din anul anterior (inclusiv în multinaţionale), şi-a spus cuvântul. Veniturile multi­na­ţio­nalelor, disproporţionat obţinute din consumul românilor, au fost afectate. Rentabilitatea capitalului uman a scăzut. Oricum, aceasta rămâne de tip colonial: cu cel puţin o treime mai mare decât în Vestul Europei! Căci, ştiţi, aşa-i în tenis, dacă joacă centrul cu periferia! De exploatarea ţărilor de la periferie beneficiază nu doar capitalul din ţările centrului, ci şi salariaţii din ţările centrului!