Când trecutul se răzbună

Dar întrebarea rămâne. Cum am ajuns aici? Pentru că, dincolo de re­zul­tatele de la bacalaureatul 2011, toţi universitarii şi toţi angajatorii ştiu că nivelul de pregătire cu care se ie­se din liceu este, pe an ce trece, tot mai problematic. Eu o să mă limitez la a enumera trei cauze ce mi se par esenţiale.

Prima dintre ele este reforma în­vă­ţământului abordată ca obsesie per­sonală şi politică. Evident că şcoa­la avea nevoie de reaşezări esenţiale după 1990. Dar nu avea în nici un caz nevoie de atâtea reforme câţi mi­niştri s-au perindat prin ministerul de resort. La doi-trei ani, ciclurile de în­vă­ţământ, curricula, manualele sau sis­temele de examinare au fost schimbate, adeseori din temelii.

Nu a exis­tat nici o perioadă de aşezare a în­vă­ţă­mân­tului aptă să permită o anali­ză la calm şi corecţii de amănunt – acolo unde se dovedea necesar aşa ceva. În­văţământul a fost principalul do­meniu în care reforma a devenit un fetiş. Lupta pentru asemenea re­for­me, nedigerate cum se cuvine şi ne­dis­cu­tate serios cu toţi cei implicaţi, a căpătat adeseori accente isterice. Se părea că de reformele în cauză de­pind mereu soarta noastră trans­atlantică şi viitorul nostru european. Mai rău, reforma era făcută împotriva adversarilor politici care aduse­se­ră lucrurile într-o stare de nepermis, la ciudă, la nervi, nu pentru ceva, ci contra cuiva. Sau pentru raţiuni elec­to­rale – cum s-a întâmplat cu Pactul pentru educaţie, semnat la Co­troceni, îna­inte de alegerile pre­zi­den­ţiale – cu promisiunea alocării de 6% din PIB pentru şcoală. În al doilea rând, aceste reforme nu au apucat niciodată să ajungă la problema dureroasă a statutului profesorului preuniversitar în România. Nu numai la salariu, ches­tiune care rămâne esenţială, dar şi la locul lui în societate.

În Europa, des­pre care ne place să vorbim atât de mult, profesorul e un „domn” respectat în comunitatea din care face parte şi faţă de care are obligaţii foarte clare. Mai grav decât atât, în „anii Băsescu” s-a dezvoltat un discurs oficial îm­po­triva profesorilor „obraznici” care vor bani ne­mun­­ciţi şi care, de aceea, sunt apostrofaţi public de şeful statu­lui. S-a tot lăţit imaginea aberantă a das­că­lului care munceşte prea puţine ore pentru leafa pe care o pretinde.

Nu în ultimul rând, modelul social ro­­mâ­nesc s-a desprins definitiv, în ul­­ti­mii ani, de ideea de reuşită prin pre­­gătire. Mai există foarte puţini copii care muncesc pe brânci, în ideea de a găsi o slujbă bine plătită la multinaţionale de aici şi mai ales de afară. Ceilalţi trăiesc tot mai mult „printre blocuri”, faţă în faţă cu o societate în care prostul gust a înlocuit cultura, şi şmecheria e virtutea cu care poţi dobândi dregătorii, imobiliare, poşete şi automobile de lux.

Există, în general, în lumea de azi, fenomene care pun pe gânduri educatorii; ele se manifestă şi la noi, dar împreună cu cauzele de degringoladă descrise mai sus şi care sunt specifice lumii româneşti.

Şi pentru că cel care scrie aceste rânduri are şi el o răspundere pentru o guvernare de patru ani, răspund la întrebarea inevitabilă: a contribuit şi guvernarea Năstase la acest haos? Ori de câte ori a întârziat măsuri de aşezare a învăţământului, a contri­buit. Dar logica în care am gândit sis­te­mul atunci se baza mai ales pe iden­ti­ficarea fenomenelor periculoase şi pe stoparea lor. Unul dintre ele era abandonul şcolar. Aşa a apărut „cornul şi laptele”, nu numai ca un suport alimentar, dar şi ca un mesaj social im­portant: statului îi pasă de soarta TUTUROR copiilor săi. Şi au mai fost pro­gramele de rechizite şcolare, pro­gra­mul „bani pentru liceu”, introdu­ce­rea calculatoarelor în şcoli şi for­ma­rea claselor de informatică în toate liceele. Şi tot aşa a început programul prin care şcoli din mediul rural, im­posibil de întreţinut şi fără elevi su­ficienţi, erau comasate şi se cum­pă­rau autobuze pentru transportul co­pii­lor, ca în atâtea alte ţări. Tot atunci s-au construit cele 400 de săli de sport din licee, ca un început de ieşire din epoca maidanului.

Cred că suntem cu spatele la zid în problema şcolii. Dacă întârziem o abordare normală, peste zece ani nu vom mai avea cu cine să învăţăm ge­neraţiile care vin. Cred sincer că e bine că Bacul e supravegheat contra frau­dei. Dar e aberant să susţii că rezulta­te­le proaste de acum ne aşază, în sfâr­şit, faţă în faţă cu realitatea. Realita­tea era ştiută şi fără camere video, iar pentru corectarea ei nu s-a făcut nimic.

Ne-am dumirit, încă o dată, că siste­mul de învăţământ naşte monştri edu­caţionali, dar, de câteva zile în­coa­ce, ne străduim să mângâiem pe creş­tet şi o abordare monstruoasă în le­gă­tură cu subiectul în cauză. Perso­na­lizarea politizată şi înverşunată la ex­trem a răspunderii în acest caz grav lasă la o parte cauzele reale şi prelungi ale fenomenului. Şi face certă per­sistenţa în greşeli. Partidele identi­fică rapid vinovaţii în celelalte parti­de. Iar absurdul e atât de mare, încât am ajuns să citim în presă titluri de ge­nul „Cine e de vină pentru dezastrul de la Bac din judeţul x?”. Ca şi cum pro­blema ar fi regionalizată şi nu con­se­cinţa unui sistem naţional rău aşezat.

Dar întrebarea rămâne. Cum am ajuns aici? Pentru că, dincolo de re­zul­tatele de la bacalaureatul 2011, toţi universitarii şi toţi angajatorii ştiu că nivelul de pregătire cu care se ie­se din liceu este, pe an ce trece, tot mai problematic. Eu o să mă limitez la a enumera trei cauze ce mi se par esenţiale.

Prima dintre ele este reforma în­vă­ţământului abordată ca obsesie per­sonală şi politică. Evident că şcoa­la avea nevoie de reaşezări esenţiale după 1990. Dar nu avea în nici un caz nevoie de atâtea reforme câţi mi­niştri s-au perindat prin ministerul de resort. La doi-trei ani, ciclurile de în­vă­ţământ, curricula, manualele sau sis­temele de examinare au fost schimbate, adeseori din temelii. Nu a exis­tat nici o perioadă de aşezare a în­vă­ţă­mân­tului aptă să permită o anali­ză la calm şi corecţii de amănunt – acolo unde se dovedea necesar aşa ceva. În­văţământul a fost principalul do­meniu în care reforma a devenit un fetiş. Lupta pentru asemenea re­for­me, nedigerate cum se cuvine şi ne­dis­cu­tate serios cu toţi cei implicaţi, a căpătat adeseori accente isterice. Se părea că de reformele în cauză de­pind mereu soarta noastră trans­atlantică şi viitorul nostru european. Mai rău, reforma era făcută împotriva adversarilor politici care aduse­se­ră lucrurile într-o stare de nepermis, la ciudă, la nervi, nu pentru ceva, ci contra cuiva. Sau pentru raţiuni elec­to­rale – cum s-a întâmplat cu Pactul pentru educaţie, semnat la Co­troceni, îna­inte de alegerile pre­zi­den­ţiale – cu promisiunea alocării de 6% din PIB pentru şcoală. În al doilea rând, aceste reforme nu au apucat niciodată să ajungă la problema dureroasă a statutului profesorului preuniversitar în România. Nu numai la salariu, ches­tiune care rămâne esenţială, dar şi la locul lui în societate.

În Europa, des­pre care ne place să vorbim atât de mult, profesorul e un „domn” respectat în comunitatea din care face parte şi faţă de care are obligaţii foarte clare. Mai grav decât atât, în „anii Băsescu” s-a dezvoltat un discurs oficial îm­po­triva profesorilor „obraznici” care vor bani ne­mun­­ciţi şi care, de aceea, sunt apostrofaţi public de şeful statu­lui. S-a tot lăţit imaginea aberantă a das­că­lului care munceşte prea puţine ore pentru leafa pe care o pretinde.

Nu în ultimul rând, modelul social ro­­mâ­nesc s-a desprins definitiv, în ul­­ti­mii ani, de ideea de reuşită prin pre­­gătire. Mai există foarte puţini copii care muncesc pe brânci, în ideea de a găsi o slujbă bine plătită la multinaţionale de aici şi mai ales de afară. Ceilalţi trăiesc tot mai mult „printre blocuri”, faţă în faţă cu o societate în care prostul gust a înlocuit cultura, şi şmecheria e virtutea cu care poţi dobândi dregătorii, imobiliare, poşete şi automobile de lux.

Există, în general, în lumea de azi, fenomene care pun pe gânduri educatorii; ele se manifestă şi la noi, dar împreună cu cauzele de degringoladă descrise mai sus şi care sunt specifice lumii româneşti.

Şi pentru că cel care scrie aceste rânduri are şi el o răspundere pentru o guvernare de patru ani, răspund la întrebarea inevitabilă: a contribuit şi guvernarea Năstase la acest haos? Ori de câte ori a întârziat măsuri de aşezare a învăţământului, a contri­buit. Dar logica în care am gândit sis­te­mul atunci se baza mai ales pe iden­ti­ficarea fenomenelor periculoase şi pe stoparea lor. Unul dintre ele era abandonul şcolar. Aşa a apărut „cornul şi laptele”, nu numai ca un suport alimentar, dar şi ca un mesaj social im­portant: statului îi pasă de soarta TUTUROR copiilor săi. Şi au mai fost pro­gramele de rechizite şcolare, pro­gra­mul „bani pentru liceu”, introdu­ce­rea calculatoarelor în şcoli şi for­ma­rea claselor de informatică în toate liceele. Şi tot aşa a început programul prin care şcoli din mediul rural, im­posibil de întreţinut şi fără elevi su­ficienţi, erau comasate şi se cum­pă­rau autobuze pentru transportul co­pii­lor, ca în atâtea alte ţări. Tot atunci s-au construit cele 400 de săli de sport din licee, ca un început de ieşire din epoca maidanului.

Cred că suntem cu spatele la zid în problema şcolii. Dacă întârziem o abordare normală, peste zece ani nu vom mai avea cu cine să învăţăm ge­neraţiile care vin. Cred sincer că e bine că Bacul e supravegheat contra frau­dei. Dar e aberant să susţii că rezulta­te­le proaste de acum ne aşază, în sfâr­şit, faţă în faţă cu realitatea. Realita­tea era ştiută şi fără camere video, iar pentru corectarea ei nu s-a făcut nimic.