Câteva definiţii ale talentului

Una din cele mai sesizate definiţii ale harului creator am căpătat-o, la anii când debutam, de la Teodor Mazilu. Era redactor la Editura Eminescu şi avusese curiozitatea să-mi citească nişte povestiri din cartea ce urma să-mi apară în Colecţia Luceafărul. Şeful secţiei de proză mi-a confirmat faptul că Mazilu nu era deloc un generos şi că dacă se interesase de mine, era fiindcă precis aveam talent. L-am abordat pe morocănosul de Mazilu chiar aşa, rugându-l să-mi zică de ce socotea el că sunt talent.

Pe vremea aceea, doream mult să fiu lău­dat. Teodor Mazilu m-a privit ceţos şi oarecum descumpănit de in­so­lenţa cererii şi m-a corectat: „N-am spus că ai talent, ci că atunci când n-o să ai încotro, o să ai ta­lent”. M-am gândit mereu ce în­seam­nă „să n-ai încotro”. Geniile, evi­dent, n-au încotro. Există şi cre­ea­ză în  felul în care le-a hotărât des­tinul. Un destin mare. Dar la des­tine mici şi mijlocii, ca ale noastre, oare cum se pune problema? Cu­getând adesea la o definiţie aco­pe­ri­toare a talentului, mi-am dat seama că a nu avea încotro sem­ni­fi­că exact ce spun cuvintele. Ai vrea să fii altul, ai dori să scrii altfel şi altceva, ai visa la alt public şi la alte elogii, dar trebuie să iei reali­ta­tea cu bărbăţie, acceptând să con­t­inui aşa cum eşti.

Deruta multora, când ajung în acest punct, când nu se mai poate face nimic –nici cu arta şi nici cu viaţa – are o explicaţie în înţelegerea greşită a ideii că viaţa e o luptă. Prin lupta cu viaţa înţelegem ceva eroic, aţâţător, interesant, pilduitor – un complex de activităţi, care merită a fi povestite, atât de excitante sunt. Or, de regulă, lupta cu viaţa nu seamănă deloc a înfruntare. Lupta asta cu viaţa poate să fie nu numai plicticoasă, dar şi lipsită de direcţie. Şi aceasta întrucât în definirea talentului nu preţuim cum trebuie factorul timp.

Un american, un fotograf amator, a demonstrat în ce chip factorul timp e un element cheie în definirea talentului.
Vreme de câteva decenii bune, s-a pozat împreună cu fiica sa în aceeaşi zi din an, o singură dată în an, riguros în aceleaşi condiţii de decor şi lumină, începând chiar cu ziua în care fetiţa lui a putut să se ţină pe picioare. Halucinantul seriei de imagini tată şi fiică nu vine din faptul că pozează goi, în picioare, unul lâgă celălalt, ci din infinitul mic al transformărilor din biologia amândurora. Fotografiile imediat alături par identice. Toate însă dovedesc lucrarea devastatoare a timpului.

Omul a avut puterea să-şi îndure banalul întregii vieţi pentru câteva secunde de adevăr absolut. Ce talent!