Câţi ani mai vrei să mai trăieşti?

Românii, care se caută de boli la Vie­na, completează nişte hârtii. La fel ca în spitalele noastre, ar zice unii, nu­mai că formularele nu-s la fel ca în spitalele noastre, întrucât conţin şi întrebări deose­bi­te. Aş zice chiar de neconceput, în siste­mul sanitar românesc. Una dintre aceste întrebări e: Câţi ani vrei să mai tră­ieş­ti?

Pot doar să-mi închipui ce fac me­di­cii austrieci cu răspunsul la această în­tre­­bare, dar ce-i în capul ro­mâ­nu­lui, când se tocmeşte cu doctorii pentru câţiva ani de viaţă mi-e peste putinţă să-mi ima­ginez. Evident, nu e vorba de o vânzare-cumpărare. Medicii europeni ştiu cum să trateze nu numai oamenii, ci şi delicata ecuaţie personală: mod de viaţă-po­sibilităţi financiare-conjunctură sufletească-stăpânirea de sine etc. Ca să poţi, trebuie mai întâi să vrei.

Într-o po­vestire scurtă de Ber­told Brecht, un ofiţer, care face zilnic o gimnastică de gradat cu o gândire pozitivă e întrebat de un vecin de ce atâta strădanie? Ca să muncesc mai mult, răs­punde militarul. De ce să munceşti mai mult? Insistă ve­cinul. Ca să câştig mai mult, zice milita­rul. De ce să câştigi mai mult? Ca să mă­nânc mai mult. De ce să mănânci mai mult? Ca să trăiesc mai mult. Ultima întrebare dă un înţeles filozofic discuţiei: Aşa stând lucrurile, de ce să trăieşti mai mult?
Altfel spus: Ce rost are să trăieşti mai mult, dacă e vorba doar de stomac, de muşchi, de leafă şi de truda trupului, nu şi a spiritului?

O a doua întrebare vieneză, pe care doar psihiatrii români le-o pun uneori pacienţilor, şi nu la toţi, ci numai celor care par capabili s-o priceapă, e şi mai tulburătoare. Pacientul român e întrebat, foarte probabil pentru întâia oară de când s-a născut, dacă se iubeşte pe sine, aşa cum a fost lăsat Dumnezeu. Iar dacă nu se iubeşte, ce motive are să nu se iubească?

Cei mai mulţi oameni nu reali­zează că iubi­rea, pentru persoana care ţi-e dat să fii, nu e întreagă, dacă nu se bazează pe respect. Iubindu-te, res­pectându-te, cunoscându-te, sporesc şan­sele să-ţi negociezi cu un spital do­tat, dar şi costisitor, anii pe care i-ai mai putea lungii şi trăi. Fără bani şi într-un spital românesc, dintre cele utilate de stă­pâ­nire la împărţitul bugetului, tra­tezi numai cu bunul Dumnezeu. Ori­cum, la infi­nitul de care Dânsul dispu­ne, nişte ani, acolo, nu se pun.

La Viena, dacă vii cu o dragoste de tine de 200.000-300.000 de euro, poţi să cute­zi şi la o speranţă de viaţă mai mare. Nu-i foarte departe vremea când doctorii le vor adresa pacien­ţi­lor nişte în­tre­bări şi mai provocatoare, cum ar fi: Câtă sănă­ta­te doriţi, de câteva sute de euro sau de câteva mii? Doriţi sănătatea pe card sau cash? Doriţi garanţii de via­ţă de 70, de 75 sau de 80 de ani? Să fie promo­ţion­a­le, fiindcă revin mai ief­tin? Doriţi să trăiţi mai mult singur sau cu soţia?