Cei care îşi iubesc sărăcia

Proverbele săracilor fac din sărăcie o virtute şi un temei al moralităţii. În cartierul necăjit unde m-am născut, femeile îşi îndemnau fiii să se însoare cu fete sărace şi cuminţi, ca şi cum bunăstarea e cauza cardinală a desfrâului şi dezbinării. Cât de puternică e presiunea prejudecăţilor de clasă mi-a dove­dit-o viaţa chinuită a unui prieten care a respins-o pe fiica unui universitar înstărit, deşi fata era frumoasă, veselă şi-l iubea; în schimb, s-a luat cu o boccie plicticoasă şi calică.

O pacoste care l-a istovit în permanenţă cu o întrebare ma­sochistă din categoria celor ce n-or să primească niciodată răspuns: „Da’ ce-oi fi găsit tu, mă, la mine, poţi să-mi spui?!”. Şi fiindcă amicul chiar nu putea să-i spună – ar fi însemnat să explice un lucru care nici lui nu-i era tocmai clar –, ea l-a urât. A urât, de fapt, un efect al superstiţiei că sărăcia e destin, dar şi o chestiune de merit.

Un artist de dinainte de război îşi iubea nesfârşita stare de strâmtorare în care vieţuia într-un chip propriu, definitoriu pentru o mulţime de artişti interbelici lipsiţi de noroc, dar mai cu seamă de educaţia pentru izbândă: picta numai imagini ale pauperităţii. Dacă întocmea o natură moartă cu peşti şi legume, nu înfăţişa peştele proaspăt şi greu de icre, nici verdeţurile în splendoare, cu rouă îmbiind ochiul la sănătate şi adevăr rural. Nu, el înfuleca plin de obidă peştele şi ceapa, iar în expoziţii aducea o compoziţie marcată de puternice emoţii  negative.

O natură statică plină de adevăr, dar şi de oase şi cotoare. Resturile unui prânz frugal, de intelectual falit. Fiu de ţăran, pictorul era firesc atras de motive săteşti, dar naiba ştie de ce nici acasă nu picta casele arătoase din centrul aşezării, ci margini de sat, margini de lume, pustietăţi cu trei coceni şi o cioară bleagă. Ar fi putut să-şi ia, ca alţi confraţi, şevaletul şi-ar fi putut rea­liza portrete atrăgătoare de case şi acoperişuri boiereşti. Ce puteai să-i ceri însă omului dacă pe el îl chemau lipsurile tot spre mahala? Dacă acolo se simţea el de-al lo­cului? Ce poţi să faci când ţi se agaţă cartierul şi mitocul de picioare şi te trag cu putere în jos?

În nici o ţară din Europa nu s-au pictat, ca la noi, atât de multe pe­riferii, acoperişuri sordide, străzi care nu duc nicăieri, ogoare lăsate de izbelişte, coteţe, hambare povârnite, bojdeuci. Dar şi un inventar de atelier auster, compus din ulcele ciobite, pensule boante, cârpe jegoase şi tot felul de resturi alimentare cu statut de embleme ale unei existenţe modeste, consolate cu un viitor confuz, însă, vorba aceea, cinstit. Acolo unde muzeele lumii oferă publicului festinuri imperiale, ale noastre expun doar măr­turia unor chefuri de man­sardă, cu vin prost şi modele lihnite de foame.

Nu sărăcia e aici în cauză, cât o anume concepţie despre sărăcie, o resemnare cu ifos monahal în treptele de jos ale ambiţiei. Traiul prost e, în felul lui, comod. Traiul bun are continuitate, răzvrătire continuă contra unor învăţături păguboase, un tipar al demnităţi cu un contur ferm, o veghe îndârjită la prezenţă, la felul cum te percep semenii şi, peste toate, iubirea de confort şi climat stimulator. Sărăcia contaminează, la fel ca maladiile cele mai urâte. Cu timpul, unii ajung să considere traiul civilizat ca pe o culpă.