Cei mai egali dintre talibani

Orice ştire de ziar durează-n istorie o zi. Asta dacă, prin conţinut, evenimentul merită a fi consemnat. La fel e şi cu emisiunile tv. În cazul extrem de rar în care, sub luminile reflectoarelor, chiar se întâmplă ceva nemaiîntâlnit ori izbucneşte vreun scandal cu implicaţii deosebite pentru comunitatea de privitori căreia i se adresează show-ul cu pricina, anumite secvenţe sunt reluate şi/sau folosite pentru ilustrarea arzătorului subiect aflat în dezbatere.

O astfel de excepţie pare a fi, din fericire (sau nu, încă nu-s extrem de lămurit) pentru mine, emisiunea în care am avut-o ca invitată pe Elena Băsescu şi în care mezina preşedintelui României a slobozit în eter spontaneitatea cu acordul ei de principiu, ca părere strict personală, pentru legalizarea drogurilor uşoare.

"Vorbe grele", un show extrem de nişat difuzat pe un post de televiziune de supernişă, nu este o producţie extrem de populară, cu rating ameţitor şi influenţă covârşitoare asupra mediului politic autohton. Nici nu-şi propune asta, e un risc asumat conştient de ambele părţi, televiziune şi realizator, dar, din când în când, produce ştiri şi/sau dezvăluiri de impact. De această dată, însă, cunoscută fiind în piaţa politico-mediatică aversiunea reciprocă şi extrem de transparentă dintre mine şi cel mai uninominal dintre aleşii din România, orizontul de aşteptare al întâlnirii dintre EBA şi "tonomatul cu euro" a fost extrem de ridicat. Iar tensiunea ultimei zile dinaintea emisiunii, mărturisesc, infernală. Niciodată, în cei doi ani de când mi-am asumat prezenţa cotidiană pe sticlă, n-am resimţit o asemenea presiune psihică, directă şi indirectă. Şi, cu toată puţina modestie de care-s capabil la ora asta, aproape toate înaltele feţe politice mi-au trecut pragul studioului. Iar cu puţinii lideri politici care (din motive ce ţin de ei sau de mine) n-au ajuns la "Vorbe grele", inclusiv cu şeful statului, mă întâlnisem, oricum, prin emisiunile altor posturi de televiziune. Tocmai de aceea, priveam stupefiat că aproape toţi cei cu care am intrat în contact, real sau virtual, după confirmarea publică a prezenţei Elena Băsescu în direct pe Antena 2, aveau câte ceva de spus. Păreri, sfaturi, suspiciuni, pronosticuri, priviri ghiduş-complice, acuzaţii antefactum, compătimiri preventive, aproape nimic n-a lipsit  din arsenalul de chibiţăraie. Impresia generală era că juna aspirantă la euro-deputăţie nu va avea decât de câştigat, iar eu numai de pierdut. Că, dacă voi şterge cu ea pe jos, o voi victimiza şi voi confirma transparent acuzaţiile aduse public de tatăl ei, că-l lovesc politic prin fiică-sa. Iar dacă, dimpotrivă, mă voi comporta cu mănuşi, voi fi demitizat, dezarmat şi redus la postura câinelui care latră vitejeşte din spatele gardului şi care dă din coadă în interiorul curţii. La un moment dat, câteva persoane apropiate chiar au asistat la o izbucnire de furie de-a mea, în care mă revoltam că, păstrând proporţiile, am ajuns să mă tensioneze alţii de parcă i-aş fi aşteptat pe Bill Clinton şi Monica Lewinski în perioada de amplitudine maximă a scandalului trabucului.

La ora la care scriu acest text (şi sunt mai bine de 48 de ceasuri de la terminarea ei), habar n-am care-i percepţia generală asupra desfăşurării emisiunii. Dat fiind că nu eu sunt cel care candidează la bine plătita dregătorie europeană, iar viaţa mea de om obişnuit nu e influenţată în vreun fel de trecătorul episod "EBA şi Tonomatul", nici măcar nu sunt extrem de apăsat pe tema asta. Însă nu pot să nu remarc două lucruri. Primul dintre ele - recunosc, cu satisfacţie profesională - este că probabilul acord al Elenei Băsescu pentru legalizarea marijuanei a fost ştirea altfel ternei campanii electorale pentru alegerile europarlamentare, inspiraţia atacurilor politice a unor lideri de partide lipsiţi de idei şi, un week-end întreg, materie primă pentru ştiri şi dezbateri pe toate posturile importante de televiziune. Al doilea, însă, o scriu cu amărăciune după ce am şi spus-o răspicat în emisiunea Gabrielei Vrânceanu Firea, e că talibanii anti-Băsescu nu sunt cu nimic mai prejos decât cei ai preşedintelui României. Atâta ură la un loc, translatată (virtual sau chiar prin viu grai) Elenei Băsescu şi mie pentru că n-am tranşat-o în direct, rar mi-a fost dat să văd. Traian Băsescu este un personaj care polarizează. Îl placi sau îl deteşti, variantă de mijloc nu există. Nu ştiam că-i şi contagios, fie şi prin tranzitivitate. M-am lămurit citind uluit o postare (mult sub media de violenţă verbală a ultimelor zile) de pe blogul meu: "de azi, nici nu mai meriţi să te numeşti tonomat". Cred că orice cuvinte suplimentare sunt de prisos...

P.S. Vreau să-i felicit din suflet pe "colegii" de la Antena 3, autorii recent premiaţi de breaslă ai celui mai bun jurnal de ştiri, singurii din toată piaţa media serioasă care n-au găsit nici o ştire în toată emisiunea produsă de Trustul Intact. Şi să-i mulţumesc public Gabrielei Vrânceanu Firea pentru fair-play.