"Cei patru cavaleri ai Apocalipsei"

Psihologul John Gottman a studiat timp de 20 de ani cauzele care duc la nefericire în cuplu. El a identificat patru moduri în care partenerii îşi sabotează abilitatea de a comunica şi a avea o relaţie pozitivă. "Cei patru călăreţi ai Apo­­ca­lipsei" – cum a numit psiho­lo­gul cei patru factori care duc la nefericire – sunt: criticismul, dispreţul, atitudinea defensivă şi construirea de bariere. Cel mai periculos dintre toţi aceşti "călăreţi" distructivi este "dispreţul", pe care Got­man l-a asemănat cu o armă de atac. Mă gândesc că Gottman n-a nu­mit "cei patru cavaleri ai Apo­ca­lip­sei" doar pentru relaţiile de cu­plu şi pentru că ei patrulează vio­lent şi vigilent prin toate rela­ţiile noastre de viaţă, prin birouri, prin întreprinderi şi pe şantiere, pe străzi, prin politică, prin eco­nomie şi oriunde respiră oamenii.

Poate că cea mai poluantă şi mai gravă consecinţă a mişcării ca­valerilor Apocalipsei prin exis­ten­ţele noastre este aceea că ei ne sa­botează constant, sigur şi eficient propria capacitate de a iubi. Din pricina lor se poate ca iubirea să dureze doi ani sau cinci ani, cum ne spun anumite studii psiho­lo­gice. Din pricina lor, se poate ca dra­gostea să nu fie îndeajuns pentru ca noi să simţim bucuria de a fi împreună cu altul, fiindcă dra­gos­tea – în faţa dispreţului şi a ati­tu­dinii critice – se topeşte ca un biet balon de săpun. Din pricina lor se poate să ne scurtăm căsniciile, să ne pierdem locurile de mun­că, să ne pierdem prietenii, să ne distrugem relaţiile benefice, fie şi cele bazate doar pe interese co­mu­ne, nu doar pe afecţiune şi res­pect. Se poate ca cei patru cavaleri ai Apocalipsei să circule strident, in­conştient şi fără rezerve într-o în­treagă ţară şi chiar într-o lume, nu doar în viaţa personală a unui om, şi să ducă omul, ţara sau lu­mea către separare, resentimente, ură, suferinţă, decizii greşite şi ne­fe­ricire. Dacă dispreţul este o armă pe­riculoasă şi noi îl practicăm, fără să ne dăm seama că nu mai iu­bim, nu mai preţuim, nu mai apre­ciem, nu mai simţim recu­noş­tin­ţă şi nu mai valorizăm altceva decât – poate – ceea nu avem, atunci remediul nostru ar fi acela de a ne recupera puterea de a pre­ţui şi a aprecia.

"Cu puţine excepţii, aprecierea poate revitaliza o dragoste pe moar­te fără nici un alt ajutor", spun autorii cărţii "Puterea Apre­cie­rii", N. Nelson şi J.L. Calaba, iar asta-i o altă ipostază vin­de­că­toa­re a aprecierii, a doua după pu­te­rea ei de a ne readuce în suflet sen­timentul atât de diafan, de cău­tat şi de frumos al iubirii. De îndată ce putem iubi, putem aprecia mai uşor, dar – pentru a iubi din nou, avem nevoie să începem cu aprecierea. Pentru a vedea cu ochii larg deschişi şi dintr-o conştiinţă cla­ră avem nevoie să apreciem pre­meditat, să căutăm orice poate fi preţuit, fie o zi senină, fie ce­nu­şiul altei zile, un zâmbet sau un dar mărunt, un serviciu oarecare sau un simplu "bună dimineaţa". Să facem din asta un exerciţiu pentru fiecare zi, căci numai prin exer­ci­ţiu voluntar, conştient, asumat pu­tem evada din obişnuiţa menta­lă de a dispreţui şi a critica, practi­ca­tă ani întregi. Depresiile se ame­lio­rează pe măsură ce ne recă­pă­tăm blândeţea inimii prin apre­ciere, mulţumire şi preţuire, inclulusiv faţă de noi înşine. Relaţiile de cuplu pot redeveni expresii ale viselor noastre frumoase, cum tot ce facem ar putea căpăta alte valenţe, alt sens şi altă realitate dacă vom aprecia mai mult decât dezapreciem şi dacă vom preţui mai mult decât dispreţuim.