Celor care întorc privirea

Cine va întoarce primul privirea, dintre toţi cei care, mai devreme sau mai târziu, vor decide că e momentul să abandoneze bătăliile noastre comune pentru libertate, pentru adevăr, pentru dragoste, pentru opine, este rugat să se uite bine în urmă, să citească realitatea pe care o părăseşte şi să-i înţeleagă toate nuanţele, toate feţele şi toate secretele, ca să lase mărturie relevantă, la momentul potrivit. S-ar putea să observe, dacă va fi atent şi dacă va mai avea puţină răbdare, că ţara noastră nu mai e demult o ţară ca toate celelalte, că nici noi nu mai suntem de o lungă perioadă asemănători cu cei de dinainte, că ne-am cam rătăcit, încercând nişte soluţii fără acoperire, căutând în permanenţă cel mai scurt drum către succes şi bogăţie, către audienţă şi recunoaştere, că am uitat să ne temperăm şi reacţii, dar şi gânduri, că am pus, aproape în fiecare zi, pe primul loc consecinţa şi nu cauza. Am uitat de cauze, da, ameţiţi de atâtea consecinţe şi de atâtea semne de întrebare, am omis de atâtea ori esenţialul încât nici nu mai ştim ce căutăm. Cine întoarce primul privirea, lăsând la o parte orgolii şi jurăminte făcute în grabă, trecând pe primul loc grija pentru ceilalţi şi înţelegând, la adevărata măsură, ce se întâmplă cu noi ca popor şi cu noi ca individualităţi, este rugat să se întoarcă de tot din drum, să nu abandoneze atât de devreme, să înţeleagă că, deşi o luptă se câştigă greu (sau, uneori, când regulile jocului se complică, nu se mai câştigă niciodată), farmecul zbuciumului pentru idealuri nobile nu are egal.

Cine va întoarce ultimul privirea, dintre cei care au fost de la început cu adevărat hotărâţi să spună adio şi să-şi vadă de drum, este rugat să nu mai aibă prea mari aşteptări de la trecut şi să lase deoparte remuşcările tardive. Despărţirile, de orice fel ar fi ele, câteodată se cicatrizează atât de frumos, încât, din păcate pentru realitate, dar şi pentru literatură, ajung să dispară de tot, să treacă neobservate. Aşa e şi cu absenţa celor care nu se uită la timp înapoi. Ies, treptat, din peisajul neliniştilor noastre, cu cât trece vremea aproape că uităm să mai verificăm dacă au întors capul, dacă au regrete, dacă le e dor de ceva din tot ce au trăit în anii scopurilor comune. Oricum ar fi, singurătatea care va împânzi peisajul, la prea multă vreme după ultimul şi cel mai clar rămas-bun, va fi greu de observat, va fi aproape imposibil de analizat şi de cuprins în întregime. Cine întoarce ultimul privirea, căutând drumul înapoi, este rugat să se resemneze şi să se mulţumească, totuşi, cu slaba consolare de a fi reacţionat, fie şi prea târziu. Doar să nu aştepte nimic din partea celor rămaşi la datorie. Să nu se complice, încercând pretexte sau iertări, să-şi vadă de destin şi de intuiţie, să încerce să construiască de la capăt, fără să uite, în timp ce se consumă şi a doua şansă, că niciodată nu trebuie să mai iasă din joc înainte să se fluiere finalul, înainte de ultima cortină, singura care nu ne obligă să întoarcem privirea, singura dincolo de care chiar că nu mai e nimic.