Coaliţia de stabor

Prin gura slobodă a cărătorului bugetar de lumină sfântă Gheorghe Flutur, detergentul de urgenţă al Elenei Udrea, finanţatoarea megalomaniilor desfăşurate pe plaiurile bucovinene, ieri am aflat principiul (fie el şi teoretic) de funcţionare a coaliţiei PD-L-PSD. Indiferent cât de strigător la cer ar fi comportamentul unui ministru sau cât de mare e scandalul public generat, demnitarul trebuie să dea seama - înainte de ipotetica prezenţă în faţa instituţiilor statului - la staborul coaliţiei. Pentru fostul FSN, reunit la ciolan şi poreclit coaliţie de criză, nu contează dacă se calcă pe Codul Penal ori se dă de-a dura cu banii din bugetul tot mai străveziu. Oricare dintre ai lor se supune în primă instanţă judecăţii ţigăneşti. Abia după aceea, dar numai dacă lotrii-n costume Armani nu pică la pace între ei peste căpăţâna împricinatului, se permite accesul instituţiilor plătite din bani publici la augusta persoană a subiectului uman pus în discuţie.

Controlul instituţional trebuie să dispară definitiv şi irevocabil de pe teritoriul României. Doar d'aia s-a făcut măreaţa alianţă stânga-dreapta. Promisiunea liberală a statului minimal păleşte cu timiditate în faţa mostrei pedelisto-pesediste de nesimţire şi tupeu. Plătitorul de taxe şi impozite, care munceşte ca înecatul ca să ţină-n spate o liotă de îmbuibaţi şi de acoliţi ai acestora ("capitalişti" pe banii statului fără să lase-n urmă măcar vreun crâmpei de infrastructură), nu trebuie să mai aibă vreun drept. El trebuie spoliat milimetric, jumi-juma, după algoritm, de banda hulpavă a răpitorilor. Nici de cârâit nu mai e loc în uniunea cumetriilor cnezatelor şi voievodatelor de jaf şi japcă. România de azi funcţionează pe principiul "plăteşte şi taci". Oricine iese din rândul muţilor cu capetele plecate e executat rapid şi fără somaţie. Poporul nu are voie să aibă exemple vii, ci doar excepţii regretabile. Care să confirme regula. Iar regula sacră e omerta. Sistemul nu trebuie deranjat nici măcar cu o floare, fiindcă e prin definiţie intangibil. Atentatorii la inexpugnabilitatea-i trebuie flagelaţi şi arătaţi mulţimilor flămânde şi avide de sânge pe pereţi. Ca a doua oară să nu mai îndrăznească, nici în glumă, să spere sau să viseze frumos.

De 20 de ani, fără absolut nici o excepţie de regim politic, la vârful statului se-nvârte acelaşi anturaj. Din când în când, pentru deliciul fraierilor şi bunăstarea şmecherilor, faimosul sistem pare a se-mprospăta. Adică-şi deschide selectiv porţile pentru câţiva dintre iniţiaţii care amuşinează-n imediata-i proximitate. Uitaţi-vă atent, luaţi la rând vârfurile politice  postrevoluţionare. Eu n-am găsit nici unul, dar absolut nici unul, care să provină din mediul privat. Toţi au avut, au şi vor continua să aibă legături cu statul. Sunt putrezi de bogaţi, dar incapabili să facă o para chioară pe cont propriu. Undeva, dar musai într-o căsuţă a facturii de plată, trebuie să apară ceea ce ne încăpăţânăm să denumim, impropriu, stat. Ei sunt întotdeauna la primire. Uneori se rotesc oarecum democratic şi de bunăvoie la caşcaval, alteori îşi iau cu haiduceasca japcă acumulările de peste mandat, dar întotdeauna veghează ca bănuţu' să nu părăsească incinta. Fiindcă, indiferent ce se-ntâmplă la alegeri, tot ei trebuie să câştige.