Compromiterea politicii

În cazul celor două partide s-a dezvăluit deodată, cu brutalitate, adevărul politicienilor. Se bat doar de ochii lumii. În realitate, se înţeleg între ele.

Scoţând din discuţie clişeul potrivit că­ru­ia votul de la 7 iunie 2009 a fost pentru Par­lamentul european, rămâne adevărul - dureros sau nu - că atât participarea, cât şi rezultatele s-au constituit într-o radiografie a stării partidelor din punct de vedere intern.

De altfel, nu numai la noi, dar şi în alte ţări din Uniunea Europeană, scrutinul de la 7 iunie 2009 a fost un prilej pentru electorat de a-şi exprima poziţia faţă de partidele politice. Din acest punct de vedere, de o semnificaţie ieşită din comun mi se pare absenteismul.

Absenteism s-a înregistrat şi în alte ţări ale Uniunii Europene, unele chiar dezvoltate din punct de vedere democratic. Ăsta nu e deloc un motiv de mândrie pentru noi. Din cel puţin două motive:

1) La alegerile parlamentare, cum s-a întâmplat în Franţa, de exemplu, a fost o participare record. La noi, a fost o participare slabă şi la parlamentare.

2) Electoratul din marile ţări ale Europei ştie că n-are nevoie, pentru a-şi promova interesele, de o reprezentare de excepţie în Parlamentul European. Pe de o parte, pentru că ţările lor sunt de atâta timp în UE încât mare lucru n-au de ce să mai obţină de la Bruxelles, pe de alta, pentru că, la o adică, şefii de stat şi de guverne îşi vor spune cuvântul în Consi­liul de Miniştri. Nu e cazul României, ţară de importanţă minoră în ierarhia pute­rilor europene şi, pe deasupra, la început de drum în Uniune, când e nevoie de multe de la Bruxelles.

Admiţând un procentaj de români care nu s-au dus la vot duminică, 7 iunie 2009, din lene sau prostie, rămâne un procentaj uriaş de români care nu s-au dus derutaţi de ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă cu principalele partide ale ţării: PD-L şi PSD.

Oricât ar părea de ciudat, fiecare dintre cele două partide a avut un electorat captiv, fidel formaţiunii din o mie şi unu de motive. Şi electoratul PSD şi electoratul PD-L a primit o lovitură în moalele capului la spectacolul alianţei de guvernare dintre cele două partide. La scrutinul parlamentar, mulţi dintre alegătorii electoratului captiv merseseră la vot pentru a pune ştampila împotriva celuilalt partid. Se înţelege că la scrutinul europarlamentar această motivaţie n-a mai existat. Nu e vorba, desigur, de o depărtare a electoratului captiv de partid, ci de absenţa motivului principal de mobilizare. Deşi atât liderii PD-L, cât şi cei ai PSD au încercat să-şi radicalizeze electoratul angajând scandaluri între PSD şi PD-L, cele două electorate nu s-au lăsat păcălite. Conş­ti­in­ţa că e vorba de două partide aliate a func­ţionat. Această conştiinţă şi-a spus cuvântul şi în cazul activiştilor. Mulţi dintre ei au funcţii în administraţie. De supravieţuirea Alianţei PD-L-PSD depind aceste funcţii. În consecinţă, au preferat să nu se zbată pentru a scoate lumea la vot pentru a nu-şi pierde aceste funcţii. Asta explică, poate, şi rezultatul aproape la egalitate al celor două formaţiuni, de parcă s-ar fi înţeles să nu fie una prea dihai în raport cu cealaltă. Aşa cum am mai spus înainte de scrutin, o diferenţă însemnată între cele două formaţiuni ar fi dus la ruperea Alianţei. Ceea ce ar fi însemnat pierderea unor privilegii de către mulţi activişti ai PSD şi PD-L.

După constituirea Alianţei, cele două partide au continuat să se războiască pe motive de programe. Fiecare s-a străduit să arate românilor că, deşi s-au aliat ele, rămân, totuşi, adversare ideologice. Numai că, în timp ce se războiau în declaraţii, cele două partide se înţelegeau perfect în împărţirea funcţiilor şi a banilor.

Că partidele se bat între ele şi pentru ciolan, e un lucru ştiut de români.

În cazul celor două partide s-a dezvăluit deodată, cu brutalitate, adevărul politicienilor.

Se bat doar de ochii lumii.

În realitate, se înţeleg între ele.

Această dezvăluire a dus la compromiterea politicii şi în ochii celor care nu aparţineau electoratelor captive.

Rezultatele scrutinului au adâncit, prin unele fapte, această imagine a politicii româneşti de loc al tragerii proştilor pe sfoară. Cele două formaţiuni s-au războit seară de seară la televizor în chestiunea Cine a câştigat alegerile? Marţi însă, la şedinţa Coaliţiei, în spatele uşilor închise au căzut de acord rapid asupra unei ticăloşii antidemocratice: asumarea răspunderii Guvernului în cazul Codurilor.

Dacă se continuă aşa, procesul compromiterii politicii în România riscă să ducă la compromiterea democraţiei, fenomen destul de uşor într-o ţară în care democraţia se confundă cu formele sale infantile de existenţă.

E limpede că PSD şi PD-L nu-şi pot permite să rupă Alianţa.

Asta nu înseamnă că nu pot decide să nu se mai războiască în public.

Pentru că tocmai acest război care nu se finalizează într-o ruptură, întăreşte în mod grav credinţa că politicienii se ceartă doar de ochii lumii.