Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Tema Constituţiei se prefigurează a fi una din cel mai des abordate în campania electorală. Era de aşteptat, Legea fundamentală vădindu-şi, în ultimii 7-8 ani mai ales, limitele şi imperfecţiunilei. Este clar nevoie de o delimitare precisă a atribuţiilor preşedintelui, Traian Băsescu forţându-şi adesea brutal prerogativele ambiguu formulate. Este deopotrivă necesară limpezirea relaţiilor, în cadrul separaţiei, între puterile statului, în prezent funcţionând doar separaţia, nu şi controlul reciproc. În modul cel mai clar, după multiple experienţe nefericite demonstrând obedienţa faţă de o anumită zonă politică şi mai ales faţă de preşedinte, având drept consecinţă sfidare ideii de democraţie, se impune stabilirea unor atribuţii corecte şi riguroase, atât prin Constituţie, cât şi prin legi de organizare şi funcţionare, ale Curţii Constituţionale şi ale CSM, instituţii vitale ale statului de drept, care trebuie scoase cu hotărâre de sub călcâiul politic şi populate cu specialişti selectaţi pe criterii strict profesionale, iar nu în funcţie de gradul de slugărnicie. Acestea şi multe altele fac, într-adevăr, urgentă revizuirea Constituţiei. Se petrece însă, din necunoaştere sau ca un demers insidios, un fenomen nu doar lingvistic. O serie de politicieni sar nonşalant peste noţiunea de revizuire şi o folosesc pe aceea de schimbare a Constituţiei. Nu întâmplător patinajul acesta apare în intervenţiile lui Laszlo Tokes şi ale altor extremişti maghiari care agită cu obrăznicie ideea autonomiei teritoriale a Secuimii şi a federalizării României, fără ca autorităţile de vârf ale statului, inclusiv preşedintele, să le dea peste bot.
Aceeaşi lejeritate în folosirea termenilor (revizuire/schimbare) o au însă, din păcate, unii politicieni români, din curentul monarhist, care văd în restauraţie unica soluţiei pentru resuscitarea ţării. Opţiunea are o considerabilă doză de romantism, de idealism şi, din nefericire, e tardivă. Acum 20 de ani, probabil că reîntronarea lui Mihai I ar fi fost o soluţie. Cursul vieţii e însă implacabil (Fugit irreparabile tempus!). La 91 de ani fostul suveran, oricât ar fi de respectat şi de iubit, nu mai poate duce în spate povara ţării. Iar descendenţii să (o fiică în spate căreia se ascunde veleitar un soţ fost actor, care a învăţat bine rolul de prinţ consort şi a primit peste noapte numele "de România", ca şi un nepot ce nu ştie boabă româneşte) nu sunt în nici un caz o soluţie. Nu mai suntem, totuşi, la mijlocul secolului al XIX-lea, să nu fim în stare să găsim, din 20 de milioane, un om elevat, responsabil, onest şi devotat, pe care, prin vot, să-l aşezăm în vârful piramidei nu pe viaţă, ci supus permanent electoratului. În fond, acesta ar corespunde şi pricipiilor liberalismului: meritocraţie, ascensiunea prin efort propriu şi prin competenţă, nu în virtutea unui testament: "Las ţara moştenire...".
Acestor două dileme le răspunde clar însăşi Constituţia actuală: "Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot face obiectul revizuirii" (Art. 152, al. 1). Ar putea face, însă, obiectul schimbării Legii fundamentale. Adică al aruncării integrale la coş a actualei Constituţii! Aşadar: revizuire sau schimbare? Vorba lui Voltaire către Frederic cel Mare: "Majestate, ca să ne înţelegem, mai întâi să ne definim termenii".
