Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Arena Naţională” este plină ochi. Mă prezint sfios, să ne împrietenim. O văd pentru prima oară, şi în faţa grandorii ei monumentale mă fâstâcesc ca un puşti. Unde or fi gradenele de odinioară ? Şi coifurile din ziar, şi cornetele cu „bomboane agricole”, şi aşteptarea prelungă, unde s-au dus ? „Tricolorii” ies la încălzire. Olandezii se ivesc mai târziu, când ai noştri obosiseră deja. În fine, echipele apar cu arbitrii în moţ şi meciul se urneşte zgomotos. Publicul se deşteaptă, ţipă din adâncul rărunchilor, flutură steaguri, cântă imnul şi fluieră. Fluieră şi scoţianul, un tip nesărat, pe nume Thompson. Zgârcit cu noi, dar generos cu ăilalţi. Bourceanu calcă apăsat şi-l loveşte haiduceşte pe Van der Vaart cu cotul în figură. Prea îşi luase lumea în cap nomadul de lux al fotbalului mondial şi dirija imperial Simfonia lalelelor. Centralul îl iartă pe stelist, dar nu uită. Îl îngălbeneşte imediat, la nişte proteste prosteşti şi inutile. Metehne dâmboviţene. Torje e cât pe-aci să-l păcălească pe flegmaticul Stekelenburg, noroc că bara e portocalie. Batavii se îngrămădesc la un corner. În poartă, Tătăruşanu îmi aduce aminte de copilărie. ăl mai bleg, mototolul clasei, trecea între „pietre” să apere. Să nu cumva să ne încurce în teren. Cipri nu mă contrazice şi respinge moale, în scăfârlia de catran a şeptarului Lens. Aşa se modifică şi tabela de marcaj. Amestec de şansă şi ghinion, hazard. E doar primul gol. Al doilea vine la fel de simplu, de la ciocolatiul Indi. Românii ară anevoie, sunt storşi şi se feresc de minge. Piţurcă turbează pe margine, gesticulează larg, le face semne ameninţătoare ălora din apărare. Degeaba, Raţ se-ntoarce cu fundul la o centrare simulată. Parcă ar fi în curtea şcolii. Cum o fi adunat Răzvan atâtea selecţii şi trofee ? mă întreb dintr-odată. Tamaş e de-un penibil comic, mai are puţin şi cade dincolo de tuşă. Nu-i ajunge banda aia pe care l-a surghiunit lipsa de inspiraţie a antrenorului. Prea lent şi masiv, pare o jucărie stricată, oricând ridiculizat de fâşneţul Narsingh. Chiricheş şi Goian abia se cunosc, comunică greu şi sunt rigizi. La acoperire, alde Pintilii recuperează şi pasează mărunt, cât să nu greşească. Pase cu latul, scurte şi repetate, de siguranţă. Grozav aleargă în van, în acelaşi ritm, şi zău că seamănă cu Forest Gump. Nu-l tulbură nimic, ardelean din ăla adevărat. Molcom adică, şi molcuţ. Ce-o fi vrut să zică Bölöni când a declarat că lui Gicu „i-ar trebui un plus de caracter” ? Torje se agită întruna, însă este dezordonat, are o indisciplină tactică exasperantă. Un fel de încurcă lume. Se retrage frânt de şale şi-l uită mereu liber pe adversarul direct. Stancu nu driblează, nu centrează, nu pasează, alibiul perfect. Se ţine scai de doiarul său şi atât. Păi de asta sunt şi eu în stare, nu vă mint ! Marica e singurul fotbalist, se bate cu stoperii lui Van Gaal, câştigă dueluri şi marchează.
Ne năpustim pe ei, „pe mama lor”. Tribunele sunt în extaz, freamătă, adulmecă egalarea. „Afară, afară, cu ungurii din ţară !” scandează nişte bezmetici, străini de preceptele „corectitudinii politice”. Mitică e trimis iarăşi la „brutărie”, ce vreţi ? atavisme de peluză ! Tamaş se căzneşte să-l oprească pe neastâmpăratul Narsingh şi se opinteşte până îl culcă „greco-roman”. Pauză. Oaspeţii cu 3, gazdele cu 1. Şi cu căluşarii din Oltenia, simbol al încremenirii brandului de ţară. Vremea se scurge nepăsătoare şi de prisos. O simte şi Piţurcă, care nu schimbă pe nimeni. Boicotăm iarăşi istoria. Da, da, şi referendumul ! Este mulţumit de scor şi de evoluţia elevilor săi pasămite, fiindcă altfel nu-i înţeleg adormirea în proiectul falit. Încă nu şi-a revenit după primul gol, acolo s-a terminat meciul lui. Ne plictisim îngrozitor. Ne trezeşte din amorţeală clovnul Tamaş, care, după ce-i rupe „gioalele” aripii olandeze, pleacă de bunăvoie spre vestiar. Ştia că două galbene înseamnă roşu. Stupoare, mister Thompson o avertizează pe zvărluga cotonogită. Intră şi Adi Popa, scund şi gros ca un bucătar stagiar. Fuge de colo-colo şi se sufocă iute. Greşeşte cu duiumul, stârnind milă şi ilaritate. De la Mamele la Van Persie e cam mare distanţa şi rişti să te împiedici în crampoane. Spre final i se dă ocazia şi lui Mutu să ne arate că timpul e nemilos şi nu cruţă pe nimeni. Oricum, decarul „briliant” şi-a ratat demult cariera, iar memoria colectivă nu-i va reţine decât golăniile şi escapadele pr`fuite. Nouarul de la Manchester pune un lat de 4-1 şi cu asta basta, umilinţa e desăvârşită.
Părăsesc „Arena Naţională” cu nostalgia fotbaliştilor de altădată. Ăştia de azi sunt jalnici, biete caricaturi în tricou şi şort, prinse cu arcanul prin cluburi şi tabloide. Copii ai deziluziei duhnind a alcool şi indolenţă, profanatori ai catedralei răsărite pe vechiul „23 August”.
