Corupţia în cultură

Corupţia, în cultură, e tot atât de penală ca şi în alte sfere sociale, dar subiectul nu va fi niciodată unul de pagina întâi, fiindcă cine îl deschide riscă un oprobiu ge­neral. În cultură, găştile, con­ven­ţi­i­le subterane, parazitarea bugetului, mistificările grosolane au pavăza sacrului. Toată lumea ştie că statul desconsideră financiar cul­tura, în care caz cum să-i in­criminezi pentru corupţie pe cei care fac, într-un climat economic atât de defavorabil, cultură?

Există, în lumea culturii, tot atâţia oportunişti, farisei, neaveniţi şi profitori ca şi în afaceri. În pro­vincie, mai mult ca în Capitală, fondurile locale ale culturii sunt pa­ra­zitate de tot neamul de ve­le­i­tari. N-ar trebui decât să cercetăm cum se rostuiesc banii destinaţi actului cultural între aceiaşi şi ace­iaşi „reprezentanţi” de seamă lo­cali, în oricare dintre judeţele pa­triei, ca să realizăm dimensiunea răsfăţului. Redacţiile publicaţiilor bu­cureştene de toată mâna sunt in­vadate de „plachetele” puzderiei de poeţi şi de alte categorii de au­tori de târguri, cele mai multe cu un patronaj bănesc de la obştile sta­tului şi de la comitetele de cultură. Cu excepţia faptului că a dis­pă­­rut cenzorul comunist cu ştam­pila, dincolo de Capitală nu s-a schimbat nimic. Iar dacă vrem să no­tificăm totuşi o schimbare, la ba­ză ea e în mai rău. Din banii daţi de Guvern, mulţi, puţini câţi vor fi fiind ei, ar trebui să se aleagă un efect naţional din sutele de simpo­zi­oane, festivaluri şi sindrofii artistice cu afişe şi nume. Inventarul re­zultatelor de patrimoniu na­ţi­o­nal însă e extrem de restrâns, iar cel mai subţire e acela al res­ta­u­rărilor de bunuri culturale laice.

În ce priveşte cultura tiparului, pot fi lesne contrazis de nu­me­roa­sele ceasloave cu poze co­lorate, oblăduite de patriarhii şi de alte foruri patriotarde, dar ele nu au decât calitatea protocolară. Cântăresc greu şi licitează o ma­terie cu o relevanţă modestă. Un exces de superlative pe un suport is­toric şi artistic supralicitat.

Un alt fapt, care iese din zodia democraţiei, e statutul de sfinţi în viaţă al unor oameni de cultură cu o operă mică, dar cu o carieră în adminsitraţia culturii şi la tribu­ne­le de opinii fără sincope. Să nu-i atingi nici cu o floare, fiindcă îţi sar în cap chiar şi masele largi. Sunt statui vii, sunt cei care ocupă locurile rămase vacante în ierarhiile notorietăţii după căderea înal­ţilor funcţionari ai Uniunilor de creaţie. Au legitimitatea lichidului în vasele comunicante. Sunt casta lui Piţigoi, dai într-unul, ţipă doi. Sunt inamovibilii naţiei într-un veac al tuturor instabilităţilor. Cultura naşte dictatori, iar mijloacele prin care aceştia îşi asigură perpetuitatea sunt tot atât de repro­babile ca şi cenzura. În comunism te cenzura un om, în democraţie te cenzurează adulaţia bigotă a mulţimilor.