Criza pliveşte managementul de contabili

 Revista Săptămâna Financiară observa în ultimul său număr că firmele îi consideră foarte importanţi pe cei care le mijlocesc relaţia cu statul: contabili, inspectori de resurse umane, consultanţi fiscali, lichidatori judiciari etc. Cu alte cuvinte, persoanele care le permit societăţilor comerciale să răzbată printr-un mediu economic care, generic, îi împiedică pe oamenii de afaceri să întreprindă ceva ocupă o poziţie privilegiată. Dar oare ce-i mai uşor: să simplifici mediul de business ori să adaugi un numărul apreciabil de funcţionari privaţi la 1,2 milioane de bugetari?!

Ceea ce se vede limpede este că funcţionarii din sectorul privat nu produc valoare adăugată, dar sunt remuneraţi mai bine decât angajaţii direct productivi. Şi asta numai pentru că permit companiilor să nu aibă probleme cu statul...

Problematica merită însă extinsă dincolo de observaţiile revistei economice. Spuneam mai de mult într-un editorial publicat în Jurnalul Naţional că a fi contabil nu-i totuna cu a fi antreprenor. Fiindcă una-i să construieşti un buget asumând nişte venituri la întâmplare din lista de anul trecut, şi alta e să ai un plan care să ţină cont de reducerea „business”-ului, a puterii de cumpărare, a lichidităţii, şi să iei măsuri pentru a revitaliza mediul economic. Contabilitatea are „defectul” că nu percepe riscurile, ci doar le constată.

Şi mai remarcam atunci că gândirea „cu mânecuţe” are aceleaşi neajunsuri indiferent de mediul în care se manifestă. Administratorii din sectorul privat scumpesc produsele de bază, după modelul „intendenţilor” de la stat, care majorează taxele şi contribuţiile. Asta înseamnă că nişte contabili travestiţi în manageri iau cursul de schimb şi-l transferă în preţuri, fără să ţină cont de premisele de micşorare a consumului. Un antreprenor autentic şi-ar da seama că luând o asemenea decizie nu face decât să amplifice trendul de scădere a cererii pe seama şomajului generat de reducerea propriei profitabilităţi. Trebuie însă ca managerilor cu dispensă să le releve contabilitatea pierderile, pentru a lua decizia micşorării preţurilor. Chit că managementul reactiv nu le va mai permite să-şi reangajeze salariaţii-consumatori concediaţi, ci doar să se resemneze în faţa unor volume de vânzări mai mici.

Iar în tot acest timp, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, nu conteneşte să se mire cât de pesimişti pot fi consumatorii noştri faţă de cei polonezi sau cehi. Explicaţia e simplă: românii sunt mai sceptici fiindcă-s conduşi mai prost. Motiv pentru care migrează la muncă în străinătate în căutarea unor manageri competenţi. Asta face ca apelurile lui Isărescu pentru reclădirea încrederii să nu poată avea succes decât dacă se coroborează cu o îmbunătăţire a managementului.

A mai rămas o singură întrebare. De ce mana­gerii marilor companii private sunt la fel de slabi ca administratorii publici? La stat, simplul fapt că faci parte dintr-o organizaţie – un partid – îţi conferă dreptul de a ocupa o funcţie, indiferent de aptitudini. Dar şi în sectorul privat e cam la fel, pentru că tot statul a decis cui să-i atribuie privilegiul de a deveni capitalist.

Marile averi în România nu s-au clădit pe creativitate ori pe calităţi anticipative, ci pe inflaţie – multiplicarea banilor de hârtie, impusă populaţiei. Iar acum, când sunt necesare aptitudini antreprenoriale, care să genereze sporuri de productivitate, contabilii autointitulaţi manageri recurg tot la vechiul reflex de a trage de preţuri în sus. Se vede că situaţiile de criză veri­fică cel mai bine calitatea managementului.