Cui serveşte criza financiară globală?

Furtuna crizei financiare bântuie omenirea. Tehnic, a început în SUA. S-a extins rapid în Europa. A lovit apoi bursele asiatice. De pe piaţa financiară vijelia a invadat piaţa de capital. Colmatând canalele încrederii pe care circulau banii necesari irigării economiei reale, a adus-o pe aceasta la uscăciune.

Deşi nu percep încă pericolul la dimensiunea lui reală, românii văd deja cum unele fabrici se închid, cum unii investitori pleacă, iar alţii îşi amână venirea, cum şomajul creşte o dată cu dobânzile la credit, cum compatrioţii care le trimiteau bani lucrând în străinătate se întorc acasă, mărind presiunea pe piaţa muncii, cum leul slăbeşte, iar bursele cad.

Cui poate servi o asemenea febră? Este ea cu totul naturală? Putea fi oare evitată sau amânată? A fost oare cineva interesat în provocarea ei?

Febra nu este o boală, ci un simptom care indică lupta organismului cu boala. Atunci cine şi cu ce boală se luptă?
Invadarea Georgiei în august trecut de către Rusia, urmată de incapacitatea puterilor euro-atlantice de a o opri să facă în vecinătatea ei strategică, la o distanţă dată de lungimea braţului său, ceea ce ele făcuseră în vecinătăţile lor, a ridicat brusc cota de popularitate a taberei războiului din America şi a candidatului său John McCain. Perspectiva unei noi confruntări planetare asemănătoare

Războiului Rece trebuie să fi obligat plutocraţia internaţională la o evaluare atentă a situaţiei. La ce concluzii se putea ajunge?

Prăbuşirea comunismului sovietic la finele secolului al XX-lea lăsase contrariul său, capitalismul neo-conservator şi neo-liberal american, singur pe câmpul de luptă, în postura de învingător aparent. Lipsit de adversar şi neînţelegând să se reformeze (respectiv neînţelegând că la scara istoriei contrariile mor împreună), dar şi neputând să funcţioneze în lipsa unui inamic, acesta şi-a inventat o nouă ţintă: fundamentalismul islamic şi regimurile statelor decăzute care îl susţineau pe o axă a răului având ca instrument principal terorismul. (Este interesantă similitudinea dintre temele şi argumentele propagandei occidentale în Războiul Rece şi în Războiul cu teroarea.) Noua cruciadă conservatoare a cerut, ca oricare alta, finanţare. În fugă după bani, complexul militar-industrial a stimulat, prin exacerbarea neo-liberalismului, creşterea economiei virtuale. Cu cât războiul se lungea şi mergea mai prost, cu atât presiunea uliilor neo-conservatori asupra aristocraţiei bancare creştea, obligând-o să producă bani în contul unor bunuri ce abia urmau să se producă. S-a ajuns astfel ca profitul realizat prin operaţiuni viciate de riscul punerii în circulaţie a unor valori materiale inexistente să-l depăşească de câteva ori pe cel bazat pe realitatea economică a zilei. Pe planul securităţii economico-financiare, coarda astfel întinsă stătea să plesnească în faţa celor care o ţineau în mână. Pe planul securităţii politico-militare, efectul politicii descrise îl constituiseră consolidarea terorismului şi resuscitarea Rusiei ca putere globală.

Dintr-o asemenea perspectivă se conturează urmările pozitive ale crizei. Falimentul suspect precipitat al unei singure bănci (Lehman Brothers) a produs dintr-o lovitură trei efecte: a oprit susţinerea populară pentru politica de război neo-conservatoare, forţând şi întoarcerea electoratului american către democratul Barak Obama; a determinat renunţarea la neo-liberalism impunând intervenţia statului pentru recapitalizarea băncilor din banul public, pe termen mediu reînsănătoşind şi astfel salvând piaţa financiară; a dat o lovitură cruntă economiei ruse dependente de renta petrolieră, lăsând fără resurse proiectele sale neo-imperiale (căci căderea neo-conservatorismului a condus şi la căderea oligarhiei petroliere asociate lui, cu tot cu preţul aurului negru).

Ca în jocul de şah, prin sacrificarea unei piese plutocraţia câştigă partida. Se încheie astfel un ciclu istoric. De abia acum se poate vorbi cu adevărat despre sfârşitul Războiului Rece. Certitudinea sfârşitului nu garantează însă viitorul. Rămâne de văzut dacă durerile crizei vor face poporul, care le va resimţi cel mai tare, să îşi aleagă mai bine liderii sau îl vor împinge pe toboganul morţii sub tentaţia anarhiei, populismului şi revanşismului naţionalist.