Cum să furi o ţară

E mai simplu decât dacă ai fura o maşină din faţa blocului. Trebuie doar să faci parte din gaşca potrivită şi să ai sânge-n instalaţie, după cum bine spunea deunăzi un clasic în viaţă. Hoţii au mai multe metode de operare; în cazul de faţă, ele pot fi puse în practică gradat sau concomitent, în funcţie de nevoi si de oportunităţi.

Metoda şuţilor. Hoţii de buzunare umblă în haite, de câte trei-patru, fiecare membru având sarcini bine definite. Unul bagă păgubitul la înghesuială, altul îi blochează calea, în vreme ce al treilea „operează”. Ceilalţi membrii ai grupului ţin „tira” sau „stau de şase”, pe principiul „urma scapă turma”.

O ţară poate fi înghesuită la cozi, ca o turmă de oi împinsă în ocol la ora mulsului. Se ademeneşte cu baxuri de ulei, bormaşini, tigăi, mălai sau zahăr, după ce în prealabil şuţii s-au asigurat că puterea de cumpărare e la nivelul solului, iar victimele pot fi uşor ademenite. Şi-n timp ce ţara se calcă în picioare să prindă promoţiile, i se fură, os cu os, toată coloana vertebrală. Cu tot ce mai e primprejurul ei: verticalitate şi demnitate.

Metoda „somnifer pentru pasager”. E pusă în practică de cei care au tupeu şi papagal. Hoţul trebuie să interacţioneze cu victima (ea e agaţată, de obicei, într-un mijloc de transport în comun care circulă pe distanţe mari), să se facă plăcută şi să-i câştige încrederea pentru ca, la momentul oportun, să-i poată servi, galant, un pahar cu apă, suc ori cafea. Cu somniferul aferent. O dată adormită, victima e apoi deposedată de toate bunurile.

O ţară poate fi adusă în stare de inconştienţă prin consum repetat şi excesiv de baliverne, pseudo-informaţii şi circ. Spălarea creierului prin maşina mass-media e mai eficientă decât orice drog. Pe verificate, prea puţini mai ştiu astăzi câte ministere sunt în România şi cu ce se ocupă fiecare, însă toată lumea deţine informaţii despre ce incantaţii făcea Oana Zăvoreanu la vrăjitoare. Tembelizorul lucrează la capacitate maximă. Şi-n timp ce ţara stă cu sufletul la gură să vadă cum întind soţii Truică de copiii lor, i se fură, sinapsă cu sinapsă, toată bruma de creier ce i-a mai rămas. Lăsându-i-se totuşi un neuron, capabil să recunoască pătrăţelul, înainte de a pune ştampila la votare.

Metoda „tacos” e importată din Spania. Victimele care merg pe stradă sunt împroşcate de la etaj cu o substanţă dubioasă, cu aspect de vomă. Profitând de stupoarea şi de greaţa victimei, apare imediat un „binevoitor” ce se oferă să ajute cu apă şi cu şerveţele. În vreme ce atenţia victimei e concentrată numai pe operaţia de curăţare, partenerul „binevoitorului” îi subtilizează bunurile şi dispare.

O ţară poate fi împroşcată cu mizerii din toate direcţiile. Dinăuntru, cu etichete obscure lipite pe breasla poliţiştilor, a medicilor, a profesorilor sau a judecătorilor. Din afară, prin miştocăreala ce se face pe seama noastră prin alte ţări, umilinţă faţă de care noi avem întotdeauna poziţia lui „Mutulică a făcut pe el de frică”. Şi-n vreme ce ţara, dezgustată, închide ochii, să nu mai vadă mizeria, i se fură din boccele şi ultima firimitură de mândrie.

Metoda „harta”. Se lucrează în echipă. „Momeala”, o persoană bine îmbrăcată, cu un aer dezorientat, cere ajutorul şoferilor ce vin sau pleacă din parcările aglomerate, pentru a găsi o adresă pe harta ce o ţine-n mână. Pentru a-l ajuta, victima coloară din maşină. Şi-n timp ce încearcă să ajute „rătăcitul”, dându-i indicaţii, partenerul acestuia se strecoară în vehicul, de unde fură obiectele de valoare.

I se pune ţării în faţă o hartă. Şi i se aminteşte că în UE există libera circulaţie a persoanelor. Apoi, ţara e privită în ochii şi i se spune: „cui nu-i convine, poate să plece”. Iar oamenii pleacă. Şi-n vreme ce ei se duc, prea rar spre fericire şi împlinirea tuturor dorinţelor, ţării i se fură sufletul. Şi speranţa că poate-i va fi vreodată mai bine.

M-am trezit într-o dimineaţă, m-am uitat pe geam şi am văzut că ţara dispăruse. Nu asfaltul, care-i pus de firma lu' Cutare, nu bordurile sau panseluţele, care-a ale lu' Cutărescu, nu câmpiile pe care ni le cumpără străinii, nu munţii, care-s trecuţi prin declaraţiile de avere, nu aurul care-i deja arvunit. Ci România mea, România din noi toţi. România căreia-i aparţinem şi care ne aparţine, ea nu mai era. Am deschis ochii, am privit înspre oameni şi n-am mai văzut-o. A dispărut peste noapte, furată pe şest şi fără urme, mai uşor şi mai simplu decât dacă ai fura o maşină din faţa blocului.