Cum să măsurăm dacă s-a umplut paharul?

În fine, acestor nuclee paşnice, dar fer­me li se alătură, la anumite ore, găşti de cartier hotărâte, violente, care ajung acolo ca să practice revolta ca pe un fel de sport extrem. Nu de­can­tez revendicări la acest grup, unifor­me­le şi ideea de ordine sunt inamicii lui naturali. Unii dintre membrii lui merg şi la meciuri de fotbal, dar nu cred că vom înţelege fenomenul dacă îl definim ca pe o răzmeriţă a galeriilor. În decembrie răsfoiam pe blog o lucrare a profesorului Grigore Geamănu, apărută la Paris în 1933: „Rezistenţa la opresiune şi dreptul la insurecţie”.

Concluzia generală a lucrării este aceea că se confirmă existenţa incontestabilă, în teorie şi în fapt, a dreptului la revolta împotriva autorităţii care, gestionând de o manieră nedemnă afacerile publice, duce naţiunea la ruină. Concluzia e valabilă mereu. Pe cât de adevărat este că avem nevoie de un stat cu reguli care trebuie respectate, la fel de important e să avem şi un stat care să ne respecte prin practicile lui. Dacă lucrurile o iau razna, ce facem?

Cei paşnici din stradă, pensionari, studenţi, familişti săraci, nu au un set de revendicări coerente, au un strigăt care pleacă de la ideea că aşa nu se mai poate. În toate cazurile, sărăcia e dublată, în motivaţii, de dispreţul manifest al guvernării din ultimii ani. Nimeni nu îi bagă în seamă. Există, undeva la Cotroceni, un set genial de idei care nu e de nasul lor. Moderni­zarea ţării se face fără români. Lucrurile astea sunt resimţite şi conştientizate. Imaginea lui Băsescu care se răsteşte în Moldova sinistrată la o profesoară şi îi spune „Nu vor­besc cu dumneavoastră, doamnă, pentru că minţiţi!” pluteşte pe deasupra tuturor manifestărilor.

Dacă vrem să depăşim asemenea momente trebuie să schimbăm percepţia asta. Si va fi foarte greu. Emil Boc, care vorbeşte despre „dialog” şi men­ţi­o­nea­ză „cadrul instituţional tripartit din Consiliul Economic şi Social” e de­vastator prin ridicol şi defineşte lip­sa de soluţii ca politică de stat. Ajungem la un liman doar dacă vom crea cetăţenilor siguranţa că cineva acolo sus chiar se gândeşte la ei, măcar o jumătate de oră pe zi.

De aceea, ar fi necesară o masă rotundă a partidelor parlamentare care să organizeze o a doua „tran­zi­ţie”, prin declanşarea ordonată a ale­gerilor anticipate, astfel încât socie­ta­tea românească să-şi regăsească echilibrul şi încrederea necesare pentru a depăşi greutăţile crizei actuale – interne şi internaţionale. Alternativa ar putea fi o explozie socială nec­on­trolată. Macrostabilitatea econo­mi­că (câtă există) fără stabilitate po­litică şi dialog social nu produce efecte în ţară şi nu asigură credibilitate în exterior.