Dacă ar fi putut fi, ar fi fost

"Pe astia nu-i ajuta nici figurile… Nu vedeti cum arata? Ca, nu zic: mai mananca omu’, mai bea cate ceva, dar astia n-au masura! Uitati-va la ei: numai ca nu crapa. E destul sa te uiti la ei si stii ca ala-i ministru, ala, senator sau director la vreo regie. Pai, numai la noi, la silvicultura: plesnesc hainele pe sefi. Si ei n-au alta grija: hartoage in regula, bani si protocoale cu bosii «din carti». Padurea creste si fara ei si vantul le-o pune-n palma. Mana cereasca doboraturile astea! Acum si padurarii parca-s umflati cu pompa. Pe mine ma vedeti: bat la optzeci de ani, dar inca-s verde si subtirel. Dar astia n-au nici un Dumnezeu. Pot sa tot ridice ei «catedralele neamului», ca tot degeaba e' – isi incheiase batranul meu padurar pledoaria plina de naduf.

Il ascultasem si, de la primele sale vorbe, prin fata ochilor incepusera sa mi se perinde "astia', pe care – cum zicea omul – "nici figurile nu-i ajuta'. Urmaream in gand defilarea unor indivizi cu silueta de hipopotam domestic, cu falci patrate, sprijinite pe umeri, cu barbia dubla, de sub care cravata pleca orizontal, odihnita de pantec. Imi intrasera de nenumarate ori in casa, prin ecranul televizorului, ii vazusem in ziare: "grasii care ne conduc' – cum imi placea sa ii numesc. Cu siguranta ca, daca i-as fi intrebat ce mai fac, cum o duc – si experimentul l-am facut cu unii – as fi aflat ca sunt cam obositi de munca, de alergatura, dar ca "altfel' sunt bine, sanatosi. Niciunul nu mi-ar fi spus ca e bolnav, marturisindu-mi ca sufera fiindca e foarte gras, dovedindu-mi – a cata oara? – ca aspectul fizic nu era decat consecinta nesimtirii, sindromul precarului scapat la "trai bun' sau, mai precis, la ceea ce el crede ca e traiul bun, adica, la mancare si bautura.

Fusesem insa convins ca aspectul de hipopotam domestic era doar un episod inerent al "tranzitiei' de la politicianul "tip Bobu' la cel modern. Crezusem ca "noblesse oblige' ii va pune pe ganduri pe cei care aspira la fotoliile politicii. "Ma vede zilnic tara – nadajduisem sa isi spuna demnitarul. Apar la televizor, prin ziare. Nu-mi pot permite sa dispretuiesc tara… si pe mine, aratandu-ma pe ecrane ca un bot de slanina, cu ceafa cutata asemenea unei armonici paroase si cu burta revarsata peste curea. Nu se cade sa ma raspandesc in fotoliu ca o clatita-n tigaie', speram sa isi spuna politicianul roman, punandu-se pe dieta si gimnastica, spre a arata, cat de cat, onorabil. O vreme n-a fost sa fie asa, politicianul roman majoritar agresandu-si arterele si electoratul prin multimea si efectul ateroamelor. Parea, pe cat de clar, pe atat de ireversibil: pentru el, traiul bun nu era altceva decat reverberatia subconstienta triadei "mandra, grasa si frumoasa', care guverneaza, la taranul prost, conceptia despre bunastare.

Ma intrebasem mereu, cine si cum sa il lamureasca pe demnitarul roman, ca "traiul bun' inseamna cu totul altceva? Altceva decat mancare, bautura, vile, automobile scumpe, conturi bancare si – chipurile, pentru cei mai de soi – o stupida vanatoare sau un tenis de camp intre burtosi. Eram convins - cum sunt si acum – ca daca el ar fi inteles "lumina', asta ar fi marcat, in sfarsit, inceputul traiului bun pentru "supusi'. Si asteptam semnul schimbarii sale, deopotriva pe limbajul trupului.

O unda de nadejde, recunosc, mi s-a infiripat atunci cand pe firmamentul dregatoriilor tarii au aparut cateva siluete suple; feminine mai cu seama, insa si sexul tare parea sa isi fi trimis in sfatul tarii cativa soli aratosi. Bucuria mi-a fost scurta, intrucat iute aveam sa vad ca, in vietile celor cu dare de mana, occidentul se strecurase cu egoticul sau arsenal de diete, scule si sali de fittness, care, prin spoiala europeana, strabatuse fitos invingand numai slanina mioritica. Mintile ramasesera aceleasi, ca si inutilele mele intrebari. Prin ce minune un ins din fruntea tarii ar fi putut sa guste farmecul unei scufundari in apnee cu aparatul foto in mana? Cine ii putea descrie, indeajuns de persuasiv, bucuria unei "vanatori fotografice', in urma caprei negre, sau fiorul asteptarii ursului in prag de noapte, atunci cand tacerea capata stridente organice, singura intrebare ramanand daca bataia "blitzului' e destul de lunga spre a lasa pixelilor amintirea unor ochi banuitori? Vedeam bine ca nu i se poate pretinde demnitarului carpatin nici ca, in timpul liber sa publice carti adevarate, nici sa isi tulbure digestia cu intrebarile unor Papini, Camus, Paleologu sau Paler, nici sa duca, din pur patriotism, viata lui de Gaulle, Gary, Kessel, Mermoz sau Neagu Djuvara. Si nu i se putea cere nici sa isi sacrifice noptile, scriind pentru vreo gazeta tablete sincere despre profundele tristeti ale tarii, ingrijorat insomic de soarta stralucitorilor tineri pripasiti la studii si la lucru prin tari straine, de soarta pensionarilor, a bolnavilor din spitale ori a marilor ecosisteme vitale, ireversibil prejudiciate de lacomia "privatizatilor' si de incalzirea globala. Nimic nu ii putea face pe alesii neamului, de pilda, sa isi imagineze macar farmecul componisticii muzicale - atunci cand clapele pianului ori corzile ghitarii iti intampina cu dragoste, degetele, nascand aerian o "linie' flamanda de poezie – si nici sa renunte, in parlament si pe la televizuni, la sterila galceava de bodega, unde invectivele si ofensele personale tin locul proiectelor politice luminoase. Si nu cred sa gresesc afirmand ca daca Romania ar fi putut fi altcumva, ar fi fost si pana acum.