Dacă avea Decebal gazonul lui Oprişan în lupta cu Traian...

În bunul stil romînesc, am reuşit iar să ne facem, ca nimeni alţii, de băcănia Planetei Pământ. Marele meci de fotbal cu Franţa, care a coincis cu marea inaugurare a marelui stadion naţional, a erupt în paginile presei internaţionale şi pe fluxurile de ştiri ale tuturor agenţiilor de presă din lume nu fiindcă România ar fi jucat fabulos şi nu pentru că arena arată, în ansamblul ei, ca-n mileniul trei. Am ajuns iar vedete internaţionale din două motive mari şi late: oribila tarla pe care fotbaliştii au sărit obstacolele de iarbă în loc să se joace şi schimbarea versurilor imnului naţional.

Sincer vorbind, din punct de vedere strict al valorii celor două echipe, eu zic că ar trebui să mulţumim Divinităţii că n-am avut gazon, ci un soi de mochetă fără adeziv. Dacă i-aş fi bănuit pe ai noştri, ca brazii, de inteligenţă şi premeditare, puteam să admit, de dragul jocului de societate, că, în lumina tradiţiilor istorice perene, am pârjolit holdele şi am otrăvit fântânile în calea invadatorilor francezi. Cam de prin minutul 30, după ca Bakary Sagna s-a lămurit că fâşiile alea de iarbă mobile nu se pot fixa cu mâna oricât de binevoitor ar fi el, cele două preocupări majore ale oaspeţilor au fost să nu ia gol şi, mai ales, să se ferească de capcanele verzi.

Efectul unui eventual rezultat prost se mai putea reface după aia (clasamentul grupei ţine lejer Franţa ca uleiul deasupra apei), dar o gleznă frântă te cam scoate din circuit. Şi, pentru o fărâmă de glorie, rişti să pierzi bani cu nemiluita. Consum fotbal, constant, de mai bine de 35 de ani, dar aşa ceva parcă nici măcar pe Templul Fotbalului "Carpaţi Sinaia” sau în faimosul 2-5 cu Danemarca, pe un "23 August” transformat într-un soi de plajă de estuar, nu mi-a fost dat să văd. Şi, dacă tot am ajuns la alăturarea celor două meciuri de tristă amintire, îmi permit să constat că, indiferent cine ar fi la putere, unele lucruri chiar nu se schimbă niciodată. Cum ar fi, spre exemplu, statutul de furnizor preferenţial al simulacrului de iarbă pentru stadioanele patriei pe care-l are firma fratelui mult mai celebrului Marian Oprişan în orice regim politic. Bun, în guvernarea lui Adrian Năstase, fostul complex "Lia Manoliu” era în stricta administrare a reprezentanţilor partidului-stat şi-l puteai bănui pe fostul premier de acordarea unei mici indulgenţe către unul dintre baronii locali cei mai greu de strunit.

Dar acum, când orice oficial al statului semnează contracte şi decizii cu procurorii anticorupţie la uşă, ditamai constructorul german Max Bogl, umflat cu bani de regimul portocaliu (Adriean Videanu poate depune mărturie), plătit de Muncipalitate cu 234 de milioane de euro ca să livreze la cheie un stadion top class, n-a găsit, într-o lume largă, pentru un ciubuc de 80.000 de euro, decât "specialiştii” celuilalt Oprişan? I-am spus-o şi lui Sorin Oprescu, pe care-l înţeleg (ca prieten şi om raţional) că nu-i menirea lui să ştie cum şi de ce nu se prinde sămânţa de iarbă, în pauza meciului, o scriu şi aici: dintr-un eveniment care trebuia să marcheze luminos inaugurarea unei megainvestiţii, imaginea care se va propaga va fi cea a dezastrului suprafeţei de joc.

Povestea cu imnul, însă, e realmente fabuloasă. Într-un regim politic care se autoflatează public că permite (de parcă ar da de la el ce scrie-n Constituţie) o excesivă libertate de exprimare, un interpret a schimbat între ele (chipurile, din proprie iniţiativă) versurile. Mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă, să zicem, Robbie Williams ar fi scos-o pe regină din God Save the Queen sau dacă Lara Fabian ar fi dat cu flit Bastiliei din Marseilleză. Ce l-a mânat în luptă pe Marcel Pavel? Nasul său fin de analist a mirosit că 55.000 de spectatori ar fi huiduit copios, ca o interpretare politică nedemnă la adresa marelui absent Traian Băsescu, atunci când ar fi fost pomenit numele celui care a fost (acum vreo 2000 de ani, în guvernarea Decebal) Împăratul Traian. Şi creierul (doar el, că Mircea Sandu scuipă-n sân) i-ar fi dictat să evite momentul de vastă încărcătură politică. Una peste alta, de ce să fi făcut oamenii ăia care au venit să se bucure împreună şi s-au comportat admirabil (nu tu o sămânţă, o ţigară palmată, o vodcă la pungă, nu tu nimic) o astfel de aroganţă? Înţeleg că preşedintele României se teme să fie strivit pe stadion de dragostea poporului la care se-ntorcea odinioară şi că, în calitate de demolator de vocaţie, se simte incomod să participe la inaugurări de obiective care s-au construit în loc să se dărâme. Dar zău dacă pot pricepe, dacă tot călcăm pe democraţie ca pe dude, nevoia de autocenzură a unor oameni cărora, teoretic, ar trebui să li se fâlfâie, la cel mai grandios mod cu putinţă, de umorile vremelnicilor politicieni...