Dacă Brâncuşi n-ar fi plecat la Paris

Răspunsul dintâi la întrebarea „Ce-ar fi fost Brâncuşi dacă nu se stabilea la Paris?” este „Ce-a fost şi Paciurea fiindcă a lucrat numai în ţară”. Se spune că Brâncuşi a făcut drumul până la Paris pe jos, deşi mai mulţi oameni de bine au vrut să-l urce în tren şi să-l scutească de acest efort. Altfel spus, să-l salveze. Nimeni nu ştia precis de ce anume se cuvenea salvat, dar aşa se petrec lucrurile cu toţi cei care dau, de timpuriu, semne de mari personalităţi. Riscă să fie salvaţi, să fie aduşi în rând cu salvatorii. Răspunsul optim însă la întrebarea „Ce-ar fi ajuns Brâncuşi dacă venea după război acasă şi, ca bun român ce era, punea umărul să ajute ţara cu ce putea şi cât putea?” nu e o frază şi nici măcar un text mai lung – să zicem, cât un articol.

Dacă pare potrivit să ne întrebăm, apropo de mulţi artişti, savanţi sau interpreţi, ce-ar fi fost ei în cultura şi ştiinţa mondială dacă ar fi călătorit şi ar fi avut şansa unor medii stimulatoare, atunci întrebarea referitoare la cariera naţională a lui Brâncuşi trebuie formulată altfel. Oricât de vastă şi de comentată e opera lui Brâncuşi, ea e totuşi un inventar finit de lucrări. Dacă dăm deoparte lu­cră­rile de după 1944 şi efectul lor în sculptura mondială, discutăm altfel despre artist. Prin urmare, întrebarea ar putea fi al­că­tu­i­tă aşa: „Ce lucrări, din cele pe care Brâncuşi le-a făcut la Paris din 1944 şi până a murit, nu le-ar fi realizat în România?”. Răspunsul e pe cât de scurt, pe atât de lă­mu­ri­tor: probabil nici una.

În primele luni, în primii ani, ca reflex al preocupărilor de la Paris, ar fi creat, poate, sculpturi în continuarea ideii care l-a făcut fai­mos în Franţa şi în lume. Dar ar fi fost să lucreze în absurd, într-un con­tratimp periculos cu contem­po­­raneitatea românească. La Sta­lini şi Lenini în bronz şi piatră, i-ar fi avut concurenţi, dacă-şi călca pe inimă şi semna contracte, ca să aibă din ce trăi, pe Baraschi, Cor­ces­cu şi vreo zece alţii, mai isteţi ca el, mai flexibili. Îndărătnic cum era, convins cum era că gândeşte ori­ginal şi cu folos pentru  cultura na­ţională, s-ar fi încontrat cu oa­menii zilei şi ar fi intrat la puşcărie. Mai ales că  staroste la artişti era Jules Perahim, care se întorsese de la Moscova cu convingerea că „orice român e un legionar”.

Dacă ar fi fost iertat de temniţă, precis n-ar fi primit comenzi. Ar fi trăit ca Pallady, din prietenia cam strâmtorată a colecţionarilor. Dar câţi colecţionari de sculptură, des­tul de avuţi ca să cumpere un avangardist, existau pe atunci în România? Nici unul.
România ar fi numărat astăzi – cu acea părere de rău care nu înseamnă nimic, deoarece istoria unei culturi nu se face din ierar­hizarea eşecurilor – încă un caz de mutilare.