Dacă Fed are dreptate...

Focul Crizei Globale, aprins în America în vara lui 2007, ar urma să înceapă să se stingă undeva către sfârşitul acestui an. Nu dintr-o dată însă, ci încet-încet. Prognoza aparţine băncii centrale a SUA. Specialiştii de la Fed prevăd un proces lent, ce ar urma să marcheze sfârşitul unei crize în V. Unii economişti americani vorbesc însă despre o criză în W, fapt ce ar presupune încă o cădere a economiei înainte să înceapă relansarea. Şi, prin urmare, o prelungire a crizei. Dacă Fed are dreptate... ar însemna ca şansa de a pune punct crizei să ne surâdă şi nouă. Altfel, în faţa unei crize americane în W, problema noastră ar fi  să vedem ce avem de făcut pentru ca un nou şoc să aibă o intensitate cât mai mică şi o durată cât mai scurtă.

Cum va fi viaţa de după criză? Răspunsul nu-l vom afla fără să analizăm ce a fost înainte de criză. După al doilea război mondial, dând cu tifla zonei comuniste, ce se tot întindea pe planetă, lumea capitalistă - şi cu deosebire America - ceda pieţei libere împărţirea resurselor, inclusiv a banilor, organizarea producţiei şi repartizarea profitului. Fascinaţi de ideile monetariste ale lui Milton Friedman, americanii mai întâi, apoi şi vest-europenii s-au convins că o cale bună în economie e greu de găsit, dacă nu imposibil, fără libertatea de alegere. Dovada a venit repede, din America până în Japonia:  economiile deschise - fiind mai dinamice, mai inovative, având mai multe opţiuni în aplicarea politicilor şi de valorificare a resurselor - au început să obţină, încă din primii ani de după război, rezultate bune. Înainte de orice, libertatea de alegere a însemnat libertatea de schimb: de mărfuri, de titluri de valoare, de bani.

Se ştie însă că lucrurile n-au mers numai ca pe roate. Periodic, şi America, şi alte ţări dezvoltate - inclusiv după marea expansiune a economiilor de piaţă, începând din 1989 - au fost lovite de crize, unele lungi, altele scurte, cu urmări grave sau mai puţin grave. De remarcat este faptul că, în vremuri de criză, deşi apăreau numeroase studii care dădeau importanţă curbelor de descreştere, societatea capitalistă în ansamblu nu se lăsa descurajată. Deşi America, alte ţări dezvoltate se trezeau dintr-o dată cu valuri de inflaţie şi şomaj, oamenii fiind nevoiţi să muncească mai mult şi să câştige mai puţin, căci salariile reale erau reduse drastic de inflaţie sau de creşteri minus, nu disperau. Iar crizele treceau.

Criza actuală, izbucnită în vara lui 2007 şi care continuă încă, s-a dovedit a fi însă mai cumplită decât celelalte. Iar când în septembrie 2008, în America, a căzut şi Lehman Brothers,  o foarte mare bancă de investiţii, panica s-a generalizat. A cuprins Europa, Asia, toată planeta.

În crizele precedente, mă refer la cele de după al doilea război mondial, capitalismul mizase pe pieţe. Chiar dacă pieţele greşiseră. Ei bine, cu rare excepţii, pieţele au fost lăsate să-şi repare singure greşelile. Încrederea în ele fiind nelimitată.

Acum, sub şocul crizei globale, capitalismul face însă pact cu statul. Mai eficient, spre deosebire de cel din anii '30, când statul a intervenit după ce focul crizei s-a stins. Fiindcă acum pactul a fost făcut  chiar în toiul crizei. Capitalismul tinzând să accepte că libertatea pieţei, cu marele ei atu, concurenţa, nu înseamnă în nici un fel "circulaţie fără reguli". Acelor întreprinzători din economia reală, care n-au încetat să ceară să fie lăsaţi în pace, pentru că ştiu ei mai bine să-şi organizeze afacerile, li se dă acum de înţeles, în toate ţările lovite de criză,  că nici atunci când aleargă cu automobilul pe autostradă nu sunt lăsaţi de capul lor. Pe autostradă circulaţia e liberă, dar reglementată. Şi piaţa e liberă, dar are nevoie de organizare şi reglementare. Statul e chemat, acum, să se implice în salvarea marilor bănci şi marilor companii ajunse în derivă şi, de această dată, probabil după ce va fi trecut lacu', piaţa liberă va accepta... noi reglementări.