Datoria de normalitate

Zilele trecute, într-o manifestare aniversară la 5 ani de la integrarea ţării noastre în UE, am aflat care este starea României potrivit acelora care o conduc astăzi. Laitmotivul lor este "reforma statului". Aduc trei argumente pentru a afirma că această reformă este un eşec de mari proporţii în raport cu ceea ce erau urgenţele cele mai mari ale statului în aceşti ultimi trei ani:

În loc de depolitizarea statului s-a ajuns la politizarea funcţiilor publice şi întregului aparat adm­inistrativ mai nesăbuită şi mai agresivă decât oricând, inclusiv sub comunişti, dacă ne gândim la abandonarea de facto a criteriului de competenţă în zilele noastre; În loc de jugularea corupţiei s-a ajuns la extinderea ei până la proporţii care au transformat exerciţiul de guvernare în exerciţiul de cheltuire a banilor publici şi avuţiei naţionale în folosul propriu al celor de la pu­tere; În loc de  utilizarea masivă a fondurilor europene ca o mare şansă de combatere a crizei s-a ajuns la incapacitatea flagrantă de absorbţie a acestora.

Ca urmare, în toate cazurile sus-menţionate, principala preocupare a birocraţilor nu este aceea de a corecta greşelile, ci de a le ascunde.

Despre reforma în sănătate ce să mai vorbim? Ea a dat cel puţin impresia (dacă nu cumva chiar a fost aşa) că principala motivaţie a noii legi era să deschidă calea unor foarte apropiaţi ai puterii pentru a controla banii din sistemul de intervenţii de urgenţă. Însă în ceea ce priveşte reforma învăţământului, zilele trecute citeam în excelenta, dar şi tulburătoarea carte a lui Lucian Boia "Capcanele istoriei" următoarele: "Cea mai amplă acţiune «intelectuală» a legionari­lor (după preluarea puterii în 1940) a avut ca ţintă universitatea, atât corpul profesoral, cât şi cel stu­denţesc. Trebuia romanizat învă­ţământul şi trebuiau îndepărtate persoanele indezirabile. Cel mai simplu a fost să se pună în aplicare o lege care stabilea la 65 de ani vârsta obligatorie de pensionare.

Dintr-o lovitură, universitatea româ­nească s-a «eliberat» de cei mai celebri reprezentanţi ai săi. Au fost pensionaţi, cu începere de la 1 noiembrie  1940, istoricul Nicolae Iorga, filozofii C. Rădulescu-Motru şi P.O. Negulescu, matematicianul Dimitrie Pompeiu, geologul Ion Simionescu şi endocrinologul Constatin Parhon, toţi de la Universitatea din Bucureşti; inginerul N. Vasilescu-Karpen, profesor şi rector al Şcolii Politehnice din Bucureşti; biologul Emil Racoviţă, creatorul biospeologiei, profesor la Universitatea din Cluj; şi chimistul Petre Bogdan, profesor şi fost rector al Universităţii din Iaşi.

Toţi erau şi academicieni, iar Rădulescu-Motru chiar preşedinte al Academiei (totodată şi decan al Facultăţii de Litere). Regimul scăpa astfel de câţiva oameni incomozi şi cu influenţă printre studenţi (de Iorga aveau să scape chiar într-o manieră mai radicală). Oricum, cu greu s-ar fi putut alcătui o listă mai reprezentativă, de profesori care ar fi trebuit mai curând să fie menţinuţi fără limită de vârstă decât să fie pensionaţi". Comparaţia cu zilele noastre e evidentă.  "Reforma corectă", după expresia lui Emil Boc. O fi chiar aceea a pensionării forţate la vârsta de 65 de ani, legiferată de guvernul său în 2011?

Teama este cea care a ţinut în viaţă imperii şi dictaturi; teama este obstacolul de netrecut, pe care orice om o resimte când crede că este inferior. Iată că orice teamă a putut fi din nou înfrântă aşa cum o arată protestele neîntrerupte din acest an. Cred că îi datorăm lui Václav Havel cea mai bună caracterizare a acelui ceva care-i mână pe protestatari: "Speranţa nu este convingerea că ceva se va termina cu bine, ci certitudinea că ceva merită întreprins indiferent de cum se va termina".

Experimentul FMI din ultimii trei ani din Romania care ne apare tot mai mult ca un eşec e partizan al banului făcut să facă bani, iar nu bine, aducător de sărăcie-în-viaţă şi viaţă-în-sărăcie. Normalitatea clamată de comisarul politic al FMI nu există. O celebră poveste spusă despre frontul din Galiţia în războiul mondial din 1914 ar fi potrivită acum. Un ofiţer german raportează: "Situaţia e gravă, dar nu fără speranţă". Iar un ofiţer austriac răspunde: "Nu, situaţia este fără speranţă, dar nu e gravă". Aş zice că situaţia actualei guvernări e fără speranţă, iar plecarea ei nu e deloc gravă.

Normalitatea exclude duşmănia amarnică dintre putere şi opoziţie. Normalitatea nu fiinţează în acelaşi timp cu jafurile banilor şi avuţiei publice trecute cu vederea.  Abia atunci "Piaţa Universităţii" poate accepta ca mişcarea de contestare să devină mişcare de transformare.