Datoriile: de la privaţi la state şi înapoi!

Cum s-a ajuns la criza acută a aşa-numitelor datorii suverane, adică datoriile statelor, se ştie prea bine. După ce, în urma unor presiuni imense din partea sectorului financiar-bancar, a avut loc la scară interoccidentală o vastă dereglementare, acest sector a transformat tranzacţiile pe care le-a desfăşurat – unele pure invenţii şi nu neapărat necesare, iar şi mai multe doar speculaţii pe curs, pe dobânzi, pe ipoteci şi pe te miri ce – într-un adevărat cazinou, spre propriul profit! şi, bineînţeles, a venit momentul în care totul a sărit în aer! Datorii imense ale unor privaţi către alţi privaţi nu au mai putut fi onorate. Mii de intermediari, în frunte cu bănci creditoare, trebuiau să dea faliment. Pe baza unei concepţii controversate, statele au intervenit şi, în loc să lase să dea faliment cine ajunsese în faliment, cum ar fi fost normal în capitalism, au salvat tocmai băncile ce se întinseseră rău de tot la caşcaval, acceptând pentru profituri babane riscuri uriaşe pe expuneri financiare fără acoperire. Mai concret, statele, în calitate de creditori de ultimă instanţă, s-au împrumutat ele însele spre a prelua consecinţele unor ravagii făcute de sectorul privat!

Odată ajunse la creditorul de ultimă instanţă, datoriile nu-şi încheie povestea. Ba, se poate spune că ceea ce a fost până acum a fost o joacă! Şi că nenorocirea de-abia de acum începe. Fiind vorba de state bogate şi puternice, acestea au preluat datoriile şi, deocamdată, le ţin în stand by. Plata lor practic n-a început. Acestea sunt rostogolite prin contractarea de fapt de noi datorii care măresc în mod net factura. Inevitabil, factura va trebui însă „vărsată” asupra cuiva. Şi plătitorul de ultimă instanţă este populaţia. Nu există altul! Instrumentul de plată îl constituie programele de austeritate.

Problema este însă că datoriile sunt prea mari pentru a fi plătite doar prin programe de austeritate, oricât de severe ar fi acestea. Mai ales că asemenea programe descurajează în mod obiectiv creşterea economică, făcând şi mai complicată achitarea facturii. Experimentul făcut de FMI în România – de a se pune de la început povara plăţii asupra populaţiei prin cele mai dure programe de austeritate, cu tăieri de salarii şi amputări de cheltuieli sociale – a demonstrat clar că economia a fost gâtuită şi, în ciuda restrânge­rilor, îndatorarea contului public creşte într-o veselie, care va îngropa defi­nitiv statul român.

Dacă nu există un inamic real sau inventat, în numele înfrângerii căruia să fie pusă la plată populaţia, singura opţiune care mai rămâne este inflaţia. O inflaţie de 10% pe an eli­mină excrescenţele datoriilor în numai câţiva ani. Împotriva inflaţiei se ridică economişti de marcă ai contemporaneităţii şi politicieni decidenţi din principalele state occidentale. Argumentul principal este că, odată instalată inflaţia, îţi trebiue zeci de ani spre a scăpa de ea! Este corect, dar un preţ trebuie plătit, dacă nu a existat înţelepciunea de a nu se ajunge aici! Şi apoi, ca să se justifice antiinflaţia în ochii populaţiei, se vine cu baliverna că inflaţia este un impo­zit pe care îl suportă cel mai greu cei nevoiaşi. De asemenea, corect, dar totuşi balivernă! Inflaţia, cu toate relele ei, inclusiv aceea că este suportată cel mai greu de cei nevoiaşi, este totuşi un impozit plătit de toată lumea! Inclusiv de cei înstăriţi, de cei bogaţi, de cei cu averi. Şi oricum impozitarea prin inflaţie este mai echitabilă decât programele de austeritate în care plătesc numai, repetăm numai, cei nevoiaşi!

Nu pentru a apăra pe nevoiaşi nu se apelează decis la inflaţie spre a se ieşi din actuala criză a datoriilor, ci, dimpotrivă, tocmai pentru a-i proteja pe bogătaşi! În fond, la cine au făcut statele datorii?! Tot la privaţi! Pentru a fi cât mai precişi: spre a salva nişte privaţi care se întinseseră la caşcaval, statele s-au împrumutat la alţi privaţi!

O inflaţie generalizată le-ar afecta profitul. De aceea, presiunea lor asupra statelor este ca acestea să blocheze inflaţia şi să pună la plată numai populaţia prin programe de austeritate!