De ce e nevoie de o lege a chiriilor

Oamenii pe lumea asta sunt de două feluri: care au casă şi care nu au casă. Prima categorie se subîmparte în oameni cu o casă şi oameni cu mai multe case. Aceştia se numesc proprietari. Unii proprietari le închiriază case unor oameni din a doua categorie. Aceştia se numesc chiriaşi. În România li se mai spune şi „fiii ploii”. O spun ca unul care de 25 de ani tot mută geamantane şi le pupă mâna cucoanelor proprietărese.

Statul român a făcut legile în aşa fel încât încurajează chiria la negru. Fiul ploii zice: „Hai să facem un contract la Administraţia Financiară”. Proprietarul: „Nţ! Dacă ţii neapărat, facem contract, dar plăteşti tu impozitul”. Nu e normal ca fiul ploii, pe care toţi îl jupoaie pe toate părţile, să plătească impozit pe venitul pe care tot i-l furnizează proprietarului. Cum ar veni: fiindcă îţi dau voie să îmi dai nişte bani, trebuie să mă plăteşti ca să ţi-i iau. Şi atunci amândoi o dau la pace, merg la mica înţelegere. Statul nu se alege cu nimic.

Mai există şi varianta contractului încheiat prin agenţia imobiliară. Acesta are valoarea juridică a unei notiţe pe un şerveţel de masă, la restaurant. Agenţii imobiliari sunt, de cele mai multe ori, nişte rechini care pândesc peştişori în oceanul anunţurilor imobiliare şi îi înghit fără milă. Pentru că dă un telefon şi stabileşte o întâlnire între proprietar şi chiriaş, agentul imobiliar se alege cu un comision egal cu chiria pe o lună. 250 de euro este chiria pentru cel mai solicitat tip de apartament în Bucureşti, cel cu două camere. Un salariu de profesor. Plătit jumi-juma de proprietar şi de chiriaş, dar de multe ori doar de chiriaş. Există această convingere de nezdruncinat că, în România, chiriaşul are în valiză o mică tiparniţă de bani şi, prin urmare, el este pus să plătească totul, întotdeauna. Statul nu prea ia impozit nici din comisionul agentului, fiindcă el nu prea taie chitanţă, ia banii în uşă, la plecare, şi tace mâlc dacă-l întreabă fiscul de sănătate.

Contractul la fisc sau prin agenţia imobiliară nu-l apără pe chiriaş de toanele proprietarului. Când găseşte unul mai larg la pungă, proprietarul îl dă pe primul chiriaş afară, în braţele mamei sale: ploaia. Acesta întâi îşi ia valiza şi pleacă, sărumâna, că nu e casa lui. Pe urmă n-are decât să-l dea în judecată pe Patru-Case. Dar asta nu se întâmplă aproape niciodată.

Doar studenţii rămaşi fără loc în cămine sunt vreo 70.000 în ţară. Toţi îşi caută o chirie. Să mai adăugăm alte zeci şi zeci de familii (nimeni nu ştie câte) din categoria oamenilor fără casă, care trebuie şi ei să stea undeva, de regulă cu chirie. Câte zeci de milioane de euro se duc în bu­zu­na­rele proprietarilor, direct, fără să se verse şi un firicel de impozit la stat?

Dacă statul nostru ar umbla puţin în Legea locuinţei, s-ar alege şi el cu ceva bani din vârtelniţa chiriilor la negru. De pildă, nişte facilităţi pentru chiriaş. Să zică statul: bre, omul ăsta n-are casă, n-a avut niciodată; el dă un salariu mediu pe economie ca să lo­cuiască undeva. Şi să-i facă amă­râ­tu­lui de chiriaş o deducere la im­po­zi­te. Să-i socotească veniturile, din ca­pul locului, diminuate cu o chirie me­die, dovedită cu acte. Un chiriaş care câştigă 2.000 de lei şi plăteşte o chirie de 250 de euro rămâne din start doar cu jumătate de salariu, dacă nu cu şi mai puţin, dar statul îl pune la im­pozite şi la cheltuieli ca şi cum ar avea salariul întreg. Când e vorba de subvenţii pentru căldură, de exemplu, niciodată nu este luat în calcul chi­riaşul, ci proprietarul casei. Care, nor­mal, având cel puţin două case (una în care locuieşte şi una închiriată), nu se încadrează la subvenţii. Şi chiriaşul plăteşte din bucăţica lui de salariu. Cu câteva corecturi de acest gen în lege, statul i-ar încuraja pe chiriaşi să pretindă contracte legale, deci ar putea impozita uşor nişte venituri la vedere.

Statul ar putea controla foarte bine şi nivelul chiriilor. Ca în Germania. Acolo 65 la sută din populaţie locuieşte cu chirie la stat, care este cel mai mare proprietar de imobile. Sunt chirii decente, câşigă şi statul, şi chiriaşii sunt mulţumiţi. La noi sta­tul a vândut după revoluţie toate blo­cu­rile pe doi lei. Acum să construiască altele şi să le închirieze. În ideea asta au fost construite ANL-urile, dar după aceea au fost vândute. Statul şi-a abandonat rolul social şi s-a tranformat în dezvoltator imobiliar. E doar punctul de plecare al unei discuţii serioase.