De la „creditor de ultimă instanță” la „investitor de primă soluție” 

Vechea ipoteză că guvernul reprezintă o povară pentru economia de piață nu mai este azi valabilă. Astăzi economia reală (deopotrivă mici firme antreprenoriale și mari lanțuri corporatiste) așteaptă cu înfrigurare injecția masivă de bani publici care să le aducă „vindecarea”. Dar sutele de miliarde mult-așteptate și necesare redresării economiei pot veni ca împrumuturi purtătoare de istovitoare datorii sau pot veni ca investiții generatoare de prosperitate pe termen lung. 

Cred că ne este deja foarte limpede că nu vom scăpa „mâine” (adică într-un orizont apropiat de timp) de pandemia COVID-19, iar criza economică mondială va fi mult mai de durată decât părea la estimările inițiale. Cu un impact economic fără de precedent, „Anul Covid” va lăsa amintiri nefaste în urma sa, dar și premise la fel de nefaste pentru mersul economiei în următorii ani. Deși unii economiști văd semne ale unei recuperări rapide din colapsul provocat în această primăvară, totuși nu se poate da la o parte riscul major al unei reîntoarceri în forță a pandemiei, ceea ce ar atrage după sine un nou „lockdown”: o nouă carantinare socială de amploare și un nou posibil blocaj al unor lanțuri economice, comerciale și de aprovizionare și transport.

În Uniunea Europeană, multe guverne au demonstrat niveluri de entuziasm fără precedent pentru stimulent fiscal, iar pachetul financiar destinat recuperării economice adoptat de către UE promite revigorarea industriei europene, dar și repoziționarea ei pentru „un viitor digital și durabil”. Potrivit lui Xavier Vives, profesor de economie și finanțe la IESE Business School, politica industrială a Uniunii Europene are „un rol crucial de jucat în mutarea resurselor de la sectoare în declin și învechite la sectoare emergente, viabile”.

Fără o abordare strategică - a se citi „investiții” și nicidecum „creditare-finanțare” - ajutorul de stat acordat sectorului privat va crea doar „mai multe firme zombie” care ar fi trebuit, de altfel, să eșueze.

Cea mai mare parte a măsurilor de redresare propuse la Bruxelles vor fi implementate cu ajutorul programului „Next Generation EU”, cu o capacitate financiară de 750 de miliarde de euro. Acesta are la bază trei piloni: 1) sprijinirea statelor membre pentru a ieși din criză; 2) stimularea investițiilor private și finanțarea întreprinderilor în dificultate; 3) consolidarea pieței unice europene și accelerarea dublei tranziții verde și digitală.Urmărind o redresare post-pandemică, obiectivul NEXT Generation UE, dar și al altor programe de injecție de fonduri masive ar trebui să fie nu doar restabilirea creșterii economice (prin investiții și relansarea consumului), ci și transformarea economiei. Politicile industriale trebuie utilizate pentru a ajuta la coordonarea investițiilor la scară largă europeană, în același timp cu un proces de selecție și monitorizare atentă a cheltuielilor publice și în strânsă legătură cu formarea unei forțe de muncă corespunzător instruită.

Dar „Next Generation EU” (NGEU) are două puncte slabe majore - spune Willem H. Buiter, fost economist șef la Citigroup și profesor la Universitatea Columbia -, care îl vor face nu numai ineficient, ci și o amenințare la adresa existenței zonei euro. „Pe lângă faptul că este prea mic ca valoare financiară, NGEU nu are condiționalități esențiale pentru sustenabilitatea fiscală, inclusiv un mecanism ordonat de restructurare a datoriilor suverane”. Mai rău - arată Buitter - chiar dacă guvernele naționale cu provocări fiscale au nevoie imediat de sprijin financiar, fondul de redresare nu va pune la dispoziția statelor membre fonduri până în 2021, moment în care alocarea de 750 miliarde euro va fi de așteptat să dureze trei ani. Cu regulile fiscale suspendate ale Pactului de stabilitate și creștere (care oricum nu oferea împrumuturi sau subvenții), UE ar avea nevoie de un set de reguli noi și de condiții de sustenabilitate fiscală pentru orice finanțare din banii comunitari. 

Recesiunea provocată de COVID-19 oferă o oportunitate unică de a regândi în special relația statului cu mediul de afaceri, susțin la unison Mariana Mazzucato și Antonio Andreoni, profesori de economie la Institutul UCL pentru Inovare și Scop Public. Redescoperirea rolului tradițional al statului de „investitor de primă soluție” - mai degrabă decât de „creditor de ultimă instanță” - pare a fi noua paradigmă necesară pentru elaborarea eficientă a politicilor europene în epoca post-COVID.