Democraţia SA

Tot tabloul ăsta nu are nici o le­gă­tură cu democraţia adevărată, dar el reflectă destul de corect felul în care se comportă unii oameni politici. Ceea ce e în capul lor. Auzim din ce în ce mai des că unul sau altul sunt legitimaţi de milioane şi milioane de voturi să facă ce-i taie capul. Nimeni nu se poate atinge de ei. Pentru că poporul a învestit în ei încredere. Votul e prezentat public ca un fel de cec în alb. Cu cât cetăţeanul are mai puţină încredere în putere, cu atât puterea se legitimează mai dihai cu această învestitură magică.

Spuneam că avem de a face cu un fals grotesc din cel puţin două motive. În primul rând, unul fundamental. La alegeri, cetăţeanul nu vinde ţara pe bucăţi. El alege nişte administratori. Nişte oameni care capătă nu numai maşini de serviciu, ci şi obligaţii. În rest, ţara, vorba lui Vladimirescu, rămâne a norodului.

Dar, mai mult decât atât, de­mo­cra­ţia nu presupune numai votul o dată la patru sau cinci ani. Presupune şi control permanent. Cetăţeanul are dreptul să pună sub semnul întrebării, me­reu, o decizie sau alta. Să re­di­rec­ţioneze, prin diverse forme de presiune, politicile publice. Sigur, România e încă la început din acest punct de vedere. Faţă de primii ani s-au făcut paşi mari, publicul a devenit mai atent şi mai activ, dar mai există încă destulă pasivitate şi destulă resemnare la adăpostul cărora administratorii obraznici despre care vorbeam se poartă ca stăpânii. Oare de ce le e atât de frică de alegeri, acum? De ce vor campanii electorale cât mai puţine şi mai scurte şi înghesuirea tuturor voturilor într-o singură duminică?