Deriva naţionalistă a puterilor globale

Eşecul neoconservatorismului american a creat SUA o dublă nesiguranţă caracteristică superputerilor în declin. Ea reflectă sporirea neputinţelor structurale interne (protagonismul economic şi cultural se stinge, în timp ce supremaţia militară nu poate trece de succesul militar spre a câştiga şi pacea subsecventă), precum şi sporirea ameninţărilor externe (în război cu terorismul global care îi contestă modelul de ordine mondială, America trăieşte psihologia cetăţii asediate, şi societatea care şi-a alimentat dinamismul din imigraţie îşi închide frontierele).

Americanii îşi caută, de aceea, noi forţe în naţionalism ca formă arhaică de socializare şi sursă de securitate metafizică. Globalizate înainte de globalizare, SUA se naţionalizează, pe când paradigma lor se universalizează. În condiţiile tradiţiilor democrate ale ţării, pericolul unei atari evoluţii constă mai mult în revenirea la izolaţionism, deşi, de principiu, naţionalismul înseamnă război. Spre naţionalism pot fi împinse şi superputerile emergente. În primul rând, China.

Cu o creştere economică record şi atuuri demografice incluzând o populaţie numeroasă, răbdătoare, disciplinată şi mulţumită de elitele sale, China este văzută de unii ca dobândind o încredere în sine care îi conferă cutezanţă şi fermitate excesive în relaţiile internaţionale.

Alţii, dimpotrivă, văd în refuzul obstinat al cooperării în domenii sensibile (precum evaluarea yuanului, creşterea consumului intern, respectul drepturilor de proprietate industrială sau liberalizarea comunicării pe internet) expresia neîncrederii în propriile puteri subsecventă disparităţilor economico-sociale interne, precum şi ameninţărilor sociale născute la contactul între un sistem economic de piaţă şi unul politic de comandă.

Atât cei care se tem de noua putere a Chinei, cât şi cei care îi acuză slăbiciunile socotesc adesea că frânând ascensiunea acestei superputeri emergente sporesc securitatea superputerilor tradiţionale. Întru aceasta drepturile omului au fost transformate din ţel în mijloc. A-i convinge pe chinezi că singura fericire constă în împărţirea puterii între individ şi comunitatea organizată statal, după modelul euroatlantic al drepturilor omului, pe care ei nu l-au cunoscut spre a-i duce lipsa, fără a le da timpul spre a-l asimila, înseamnă să şubrezeşti coeziunea societăţii reducându-i competitivitatea globală.

În faţa unei asemenea umiliri cultural-politice, China va alege calea naţionalismului. O cale care va modifica relaţia dintre lideri şi masă, afectând atât dezvoltarea internă, cât şi securitatea lumii.

UE este interesată într-o superputere chineză ca factor de echilibru global, care optează pentru universalism, cu miturile sale arhetipale, iar nu pentru naţionalism, cu miturile sale tribale; universalismul includerii într-o ordine mondială armonioasă, iar nu naţionalismul excluderii şi confruntării. UE nu trebuie să uite acest interes când îşi defineşte politica faţă de Beijing.