Despre derbedei şi ăia care aruncă primii cu piatra

În România, lucrurile nu sunt ok. În nici o ţară din lume nu sunt, nici măcar în aia care a inventat spusa mai sus pomenită. De exemplu, la noi. åia care au aruncat cu pietre, care s-au împieptoşat în faţa jandarmilor... păi eu spun că înainte de toate sunt nişte cretini cu dinţi.  Las deoparte frustrările lor de învinşi, dar cum să-ţi poţi imagina că ai şanse să ieşi victorios dintr-o bătaie cu jandarmii? Cât de tâmpit poţi să fii ca să-ţi închipui asta? Cât de mulţi dinţi trebuie să ai în gură?! åia au căşti, scuturi, bulane sau pulane ca niciodată n-am ştiut cum se spune corect, toată ziua se antrenează pe bătaie şi tu vii cu căciula trasă pe ochi şi fularu’ peste gură.

Hai, pă bune! Nu zic nu. Îi spargi capu’ unui jandarm, îi luxezi glezna altuia, da’ după aia ţi-o iei ca la vadu’ lat! Eu voiam să văd scene horror, ce au făcut jandarmii în faţa derbedeilor ălora m-a dezamăgit ca un film cu Jean Claude van Damme când aveam chef de acţiune cu Bruce Lee. Să mă ierte ultraşii... n-am chef să mă pun cu ei. Da’ voiam să le-o dea jandarmii până spuneau gata. Adică, vă rog, faceţi abstraţie de poza mea, da’ eu ţin cu jandarmii şi, dacă aş fi şeful lor, le-aş da comanda „bă­ta­ie, bătaie, bătaie!!! De trei ori bătaie şi după aia iarăşi bătaie!!!!! Fără milă, fără milă, de trei ori fără milă”.

Eu, dacă aş fi fost comandantul unui dispozitiv de jandarmi în mijlocul unor evenimente ca acelea de zilele trecute, m-aş fi transformat într-o brută fără minte şi fără sentimente. „Pă ei, pă mama lor!!!” Şi cu asta basta.
De-a lungul orelor ăstora lungi, parcă insuportabil de lungi, nişte oameni zac pur şi simplu în stradă ca să-i vadă lumea că nu mai pot şi, eventual, alde Boc şi compania (pe Băsescu lăsaţi-l în pace, vorba lu’ Cristoiu) să facă ceva, să se dea jos din braţele colegilor de partid şi să re­ac­ţi­o­neze ca nişte fiinţe care, raţionale fiind, se gândesc la faptul că poate, cândva, vor fi confruntate cu o si­tu­a­ţie extremă, în care să aibă nevoie de ajutor. Cuvântul care urmează, cred, le vine în minte multora.

O sumă de oameni, semnificativă, a vrut să tras­mită un mesaj autorităţilor, alese pentru a ne sluji, în felul în care o familie îşi angajează o bonă. Nişte golani au spurcat totul.

Carevasăzică, vreau ca Jandarmeria să-i bată pe nesimţiţii şi sandilăii şi distruşii ăia până îi lasă laţi, să mă ierte Dumnezeu!, dar nu mă consi­der coleg de Duh Sfânt cu rătăciţii ăştia. Adunătura de ultraşi sau cum s-or fi numind ei n-au nimic în comun cu Oastea Domnului.
Carevasăzică, vreau să plece din faţa şi din casa mea Traian Băsescu, Emil Boc, Elena Udrea, şi toţi ceilalţi care i-au introdus şi care îi susţin în viaţa publică.
Carevasăzică, îi desfid pe toţi li­derii politici care mi-au cumpărat speranţele la un preţ de nimic. Vă râd în faţă obraznic, bre!

Carevasăzică, nu mai am chef. Aşa, mi se rupe, în general. M-am li­niş­tit şi sunt gata să mă gândesc la altceva decât la voi, ăştia, urâţi şi mulţi, care vă imaginaţi că puteţi să ne manipulaţi, sunt gata să fac abs­trac­ţie de toţi cei care văd în mine un por­­to­fel, gata!, nu mai vreau să îi pri­vesc sau să îi aud pe nici unul dintre ma­tu­rii naţiunii care, mai­mu­ţă­rin­du-se, ca nişte copii răsfăţaţi şi prost crescuţi, fac un insuportabil zgomot.
Carevasăzică, silentium, derbedeilor!, vreau să contemplu mulţimea tăcută care nu are curajul să ridice piatra.