Dezbinarea Europei unite (II)

Crearea funcţiei de Înalt Reprezentant al UE pentru Acţiunea Externă şi Securitate a pornit de la ideea că orice politică externă este expresia intereselor comune esenţiale ale celor în slujba căreia este pusă şi, totodată, de la speranţa că o instituţie unică destinată acţiunii externe va identifica acele interese şi va defini acea politică. S-a apreciat că există interese strategice europene, dar, în lipsa unei instituţii care să le promoveze, insuficient puse în evidenţă. Mai mult, s-a inventat o formă (instituţională) menită să genereze fond (european), prin excepţie de la regula care spune că forma dă contur unui fond preexistent. La limită s-a sperat că o politică externă comună poate impune şi politici interne comune (în energie, transporturi, dezvoltare etc.) Iată de ce deţinătorului unei asemenea funcţii i se cerea să fie, mai mult decât un executant abil, creator vizionar şi fondator curajos. Ţinta ultimă: federaţia europeană de state-naţiuni.

Pentru ca un asemenea proiect să prindă viaţă trebuia încredinţat unei personalităţi venind dintr-o societate cu experienţă istorică europeană specifică şi cu sensibilităţi geo-politice federalizante. Soluţia ca proiectul să eşueze era plasarea în funcţia respectivă (practic cea mai importantă strategic) a unei persoane crescute în cultura izolării politice securizate printr-o variabilitate a alianţelor aptă a păstra echilibrul forţelor contrarii în cadrul unui aşa-numit concert al puterilor; persoană educată în mentalitatea excepţionalismului dedus dintr-o identitate geografică asociind insularismul cu amplasarea la periferia spaţiului politic de referinţă.

Independent de calităţile umane, persoana propusă (impusă) prin persuasiunea britanică sprijinită de Spania şi acceptată de Franţa şi Germania, întruneşte toate condiţiile eşecului strategic: este purtătoarea reflexelor şi experienţelor unei puteri maritime de la periferia occidentală a unei Uniuni preponderent terestre, caracterizată de ameninţări, provocări şi oportunităţi venind mai ales dinspre orient; este exponenta unei politici naţionale care a refuzat constant intrarea în spaţiul Schengen şi Euro, precum şi comunitarizarea politicii externe şi a drepturilor fundamentale ale europenilor. Fără experienţă proprie în politica internaţională şi cu un serviciu extern european abia în proiect, ea va apela inevitabil la asistenţa diplomaţiei britanice; diplomaţie dedicată limitării UE la o piaţă fără ambiţii şi suprastructuri politice. Toţi cei care se tem de o Europă politică aptă a le reglementa şi controla activitatea (precum oculta plutocrată) pot sta liniştiţi.

Pe acest fundal, dezangajarea germană din procesul de federalizare a UE devine îngrijorătoare. Învinşi în război, nemţii au renunţat la proiectul Europei germane în favoarea celui al Germaniei europene, cu condiţia implicită ca Europa politică să fie în măsură a le oferi securitate, libertate, prosperitate şi demnitate la nivelul ambiţiilor lor naţionale. Lucrul nu s-a petrecut. În schimb, Germania s-a reunificat, iar ameninţarea sovietică a dispărut. În atari condiţii, în faţa sabotajului atlantic şi confruntat cu efectele interne ale crizei globale, Berlinul redescoperă oportunităţile vecinătăţii sale orientale şi pare a concepe un nou Drang nah Osten în cadrul unei noi Ostpolitik. Este confirmarea riscului anticipat în studii mai vechi.

Antanta ruso-germană poate reprezenta vectorul strategic al unui alt model de ordine europeană şi mondială. El aminteşte dureros, însă, naţiunilor Mittel Europei de Pactul Ribentropp-Molotov. Chiar dacă o asemenea paralelă este nejustificată şi de aceea abuzivă, ea este reală. Deja unii politicieni est-europeni, sesizând riscurile dezbinării UE, fractura strategică între puterile vest-europene şi cele central-europene, ca şi falia tot mai adâncă dintre vechii şi noii membri ai UE, încep să vorbească despre nevoia creşterii bugetelor lor naţionale de apărare. "Dacă doreşti pacea, pregăteşte-te de război!" - spune un adagiu latin. Este adevărat! UE a fost creată, însă, în logica evitării războiului pe calea solidarităţii şi dezvoltării comune, iar nu pe aceea a înarmării separate. Refuzul Europei politice ne duce inexorabil înapoi spre vechile mantre.