Discursul repetenţiei europene în handbal şi fotbal

Săptămâna trecută ne-a pedepsit prin repetenţie europeană. Am contabilizat, în fotbal şi în handbal, două înfrângeri pe teren propriu numai bune să ne depoziteze în realitatea tristă cu care ne petrecem. Steaua a capotat joi, pe Naţional Arena, în faţa olandezilor de la Twente. Trei zile mai târziu, la Rm. Vâlcea, fetele de la Oltchim au fost îngenuncheate de Buducnost Podgorica. Dar fiecare înfrângere, dincolo de definiţia din dicţionar, are discursul său.

Handbalistele de la Oltchim acontează în continuare, cu şanse mari, posibilitatea de a se califica în semifinalele Ligii Campionilor europeni. Afirmaţia nu este susţinută doar de cele două victorii pe care vâlcencele le-au obţinut până acum, cu Krim şi Metz. Nici va­loarea de fapt a echipei nu forţează singular pariul calificării. Foarte importantă mi se pare citirea corectă a cauzelor care au generat înfrângerea de duminică seară şi concluziile impuse de această lectură. Or, din acest punct de vedere, am mare încredere în antrenorul Radu Voina şi în colaboratorii săi. Sunt convins că aceştia vor avea înţelepciunea necesară gestionării cuviincioase a momentului dificil creat de eşec. Un semn al drumului bine ales a fost dat. Deşi prestaţiile unor vâlcence au fost la­mentabile, deşi au fost jucătoare care ar fi me­ritat să fie afişate la zidul ruşinii, nu s-a apelat la varianta ţapilor ispăşitori. Radu Voina s-a aşezat în fruntea listei comune a vinovaţilor, şi din această poziţie şi-a asumat angajamentul revanşei. Astfel, coeziunea de grup nu va avea fisuri, şi Oltchimul va putea aborda cu şansă cele trei meciuri pe care le mai are de jucat în grupele Ligii Campionilor.

Fotbalul, deşi consumă resurse financiare superioare celor destinate handbalului, frecventează gâfâit competiţii europene de mâna a doua şi este persecutat de o mediocritate perfectă. Steaua a încercat cu disperare să stea pe picioare în faţa olandezilor de la Twente. Dar marea dorinţă şi risipa de efort, nesusţinute de o cuvenită organizarea a jocului şi de execuţiile personale în faza de finalizare, au lăsat stearpă tabela de marcaj. Iar insuccesul Stelei atârnă şi mai greu atunci când suntem nevoiţi să recunoaştem că adversarul nu a fost unul de cine ştie ce valoare. Dimpotrivă, Twente a prestat destul de modest. Golul care a făcut dife­renţa nu a urmat vreunei construcţii irezistibile. Ola John îşi poate trece liniştit în contul perso­nal reuşita. El, Ola John, da! Atacanţii Stelei, deşi s-au aflat deseori în situaţii cu mult mai favorabile decât Ola John, nu!

Înfrângerea Stelei nu reprezintă un capăt de ţară. În stare de normalitate, şansa revanşei ar putea forţa ceva procente pe la casele de pariuri. Dar succesul olandezilor nu reprezintă singura apăsare pentru stelişti. Jetul susţinut pe care Gigi Becali l-a lansat împotriva propriei echipe se lasă mult mai greu decât eşecul pe cârca steliştilor. Fiindcă Gigi Becali nu este destul dacă nu e şi fudul. Nu-i ajung oile. El vrea neapărat şi ţapi ispăşitori. Pe care îi identifică aiurea, pe unde nici nu te aştepţi. El este cel care îşi desfiinţează pur şi simplu echipa. El, viteazul care este. Iar singura şansă care mai rămâne Stelei ar fi aceea a ignorării totale a reprezentaţiei jenante la care se pretează Gigi Becali.