Doamna Dinică Gabriela. Sau Gabi pentru cei norocoşi, prietenii

Am întâlnit-o o singură dată la o ceremonie a revistei VIP. Stătea în umbra domnului Dinică, dar era extrem de prezentă.

Îl urmărea cu privirea de la distanţă, cu o căldură şi o înţelegere care mă emoţionează şi acum când mă gândesc la ele. În seara aceea m-am uitat mai mult la dânsa decât la oricine altcineva. N-a avut nici un gest prin care să-şi manifeste posesivitatea sau tandreţea faţă de domnul Dinică, dar din toată prezenţa sa era ca un "tot" cu dânsul.

"Doamna Gabi" (cum îi spunea şi soţul) a intrat în viaţa domnului Dinică pe când dânsul avea 60 de ani. Avea deja tabieturi de singuratic, avea o lume a lui de artist timid (dincolo de glumele de scenă). Avea o foame de a juca, aproape disperată, deşi nu ducea lipsă de roluri.

Avea temerile lui despre relaţiile cu ceilalţi, ca oricare om care se exprimă prin filme/ teatru/ muzică cu o forţă care arată că aceasta era singura cale pe care ştie să o folosească pentru a vorbi pe limba lumii.

Şi-atunci a întâlnit-o pe doamna Gabi la masă la nişte prieteni. Nu o să ştim ce magie a fost acolo, dar doamna aceasta micuţă, discretă şi distinsă a intrat în lumea lui fără să i-o strice. Ba chiar i-a ordonat-o cu discreţia pe care o merită oricare mare artist. I-a protejat coconul de singuratic, chiar dacă l-a mutat mai spre lumină. I-a adoptat motanul persan...

Ştiu că toată lumea îl omagiază acum pe domnul Dinică. Merită fiecare cuvânt bun, fiecare floare.

Şi mai presus de acestea, merită să ne amintim de dânsul rememorând întâmplările pe care le-a trăit, anecdotele pe care le-a provocat, farsele pe care le-a jucat amuzându-se de viaţă. Astfel de rememorări îl vor păstra în memoria noastră mai mult decât exprimările gen "maestrul scenei româneşti", îl vor menţine la nivelul legendei care este.

Eu mi-aş dori însă foarte, foarte mult ca toate gândurile bune din aceste zile să meargă spre Doamna Dinică.

Pentru că pentru dânsa e cel mai greu.