Dobânda de politică parţial monetară

Analiştii şi ziarele economice au conchis: BNR păstrează dobânda-cheie la 8% pentru a susţine cursul de schimb. Remarca e corectă, numai că revista Săptămâna Financiară avertiza asupra necesităţii de a nu scădea dobânda de politică monetară la momentul oportun - în luna iulie -, atunci când analiştii şi ziarele care se exprimă acum - mai mult sau mai puţin tranşant - împotriva reducerii dobânzilor pledau pentru scăderea acestora în vederea relansării economiei.

Publicaţia atrăgea atenţia că, dacă banca centrală nu va rezista somaţiilor politicienilor de a reduce dobânzile, consecinţele inevitabile vor fi atât deprecierea leului, cât şi majorarea dobânzilor, şi o dată cu acestea va fi afectată şi credibilitatea "giranţilor" unui Guvern care n-a întreprins nimic: BNR şi FMI.

Haideţi să revedem însă mai în detaliu principalele puncte asupra cărora s-a exprimat Săptămâna Financiară, şi care la vremea respectivă păreau mai mult plăsmuirea unor minţi bolnave. Revista arăta că rearanjarea cadrului monetar ar permite atât o ajustare suficientă a preţurilor (inclusiv cele ale activelor), cât şi capacitarea investiţiilor (atât a celor externe, dar şi a celor interne, pe seama stimulării economisirii). Investiţii, care, la rândul lor, ar face să existe suficientă lichiditate pe piaţă, astfel încât să nu se mai cumpere CDS-uri, a căror achiziţie înrăutăţeşte percepţia de risc asupra ţării.
Ba chiar şi PIB-ul real şi-ar putea stopa declinul, fie şi numai pentru că din PIB-ul nominal s-ar scădea un deflator mai redus.

Asta înseamnă şi că măsura de reducere a rezervelor minime obligatorii ar fi trebuit luată doar după ce - pe baza unor dobânzi mari - s-ar fi reuşit păstrarea sau atragerea investiţiilor. Pentru că dobânzile ar fi inhibat, pe de o parte, tentaţia băncilor de a readuce, în schimbul rezervelor eliberate către ele, activele slabe externalizate anterior. Şi, pe de altă parte, i-ar fi făcut pe întreprinzătorii din exterior să se împrumute şi să investească aici, în loc să se îndatoreze statul român.

Şi, fireşte, că revista prezenta şi reversul medaliei. Dacă BNR continuă să meargă cu dobânzile în jos, în loc să le majoreze, înseamnă că are în vedere altceva decât poziţionarea economiei pe secvenţa corectă. Intenţionează să creeze premisele pentru oprirea din scădere a preţului activelor, în special a celor imobiliare. Cu riscul ca o asemenea abordare să ducă şi în perioada care urmează la insuficiente ajustări la nivelul companiilor, băncilor şi administraţiei publice, dar mai ales cu acela ca, în următoarele 18 luni, spaţiul larg de manevră lăsat celor care achiziţionează CDS-uri să le permită forţarea intrării ţării în incapacitate de plată, pentru a-şi putea "marca" profiturile.

Am ajuns, din păcate, la scadenţă. Dobânzile puteau sta sus pentru a forţa restructurarea unor bănci sau chiar pentru a "curăţa" sistemul bancar de două-trei entităţi bolnave. Dar se vede că a fost mai important să se dea satisfacţie susţinătorilor politici ai respectivelor bănci, pentru că dobânzile s-au dus în jos, instituţiile de credit s-au finanţat la costuri acceptabile, au generat profituri şi acum sunt gata de vânzare. Cu ce preţ? Cu acela de a da în cap tuturor românilor cu deprecierea leului şi cu inflaţia. Iată un nou exemplu de selecţie adversă şi hazard moral.