Domnule viitor fost prim-ministru,

Atunci când eraţi invita­tul meu la nişte emisi­uni în care, cu sârgu­in­ţă şi bun-simţ, v-aţi afirmat nu-mi închipuiam că voi trăi clipa în care să simt nevoia să vă strig în faţă: să vă fie ruşine! V-am văzut schimbat în aceşti ultimi ani. De pe tronul de premier daţi impresia că picio­ru­ţe­le dvs. nu mai ajung la pământ. Habar nu mai aveţi ce crede acest popor despre comportamentul de parlagiu turmentat şi cinic cu care vă exercitaţi autoritatea asupra pensionari­lor şi sa­la­ri­a­ţi­lor. Nu e categorie (în afară de câteva cui­buri de portocalii) care să nu fie rănită de carca­le­te­le guvernamental, de in­com­petenţa lui croni­că şi de răutatea lui ci­ni­că. Aţi luat la rând naţia română şi o-ngropaţi de-a-npicioarele.

Halal guvern! Halal fă­gă­duinţi! Halal trăn­că­nelile pe care o raţă pitită în conştiinţa dvs. le măcăne insalubru! Sunteţi un jalnic urmaş al ana­lfabeţilor care v-au fost mo­delele ex­ha­us­tive. Tot ce s-a făcut rău înainte de 1990 re­lu­aţi dvs. în aceşti ultimi ani, în­gro­şând şi gre­şe­li­le, nu tot atât de grave, ale predecesorilor postdecembrişti. Ei însă n-au batjocorit ca dvs. intelectualitatea, pensionarii, militarii, magistraţii, muncitorii, funcţionarii, copiii, profesorii, învăţătorii, parlamentarii, legile. Analfa­beţii pe care îi repetaţi sunt pre­fe-rin­ţele dvs. Actorii de geniu vă indispun. Magistraţii, care nu se află sub comanda portocalie, vă ener-vea­ză. Călcaţi în picioare cu stângul dvs. barbar dreptul roman. Ce constituţie oţi fi învăţat dvs., mult prea preţuite prim-ministru sfertodoct? Nu vă daţi seama, dle personaj surd, dar nu mut, că n-ar fi exclus să vă moară în mână o astfel de personalitate, pe care o urâţi şi o umiliţi? Aţi auzit-o pe marea actriţă Tamara Buciuceanu că nu vrea să moară prea tristă? Unde vă e simţirea? Nu vă daţi seama că păpuşarul-şef care vă joacă pe degete, ca pe o marionetă, vă va lăsa cu cinism să vă zdrobiţi de podeaua la care, în acest fel, veţi ajunge? Dezastrul economic în care aţi adus ţara - e drept, nu fără contribuţia celor mai multe dintre partidele politice tran­zac­ţi­o­niste - nu vă îndreptăţeşte să înfometaţi această ţară, oferind zeci de mii de euro ţucălarilor dvs. obraznici şi antiproductivi. Şi nici n-aveţi dreptul să credeţi că aveţi libertatea de-a rămâne la putere, aliindu-vă cu excesele UDMR, focarul de primejdios antiromânism şi antieuropenism al scenei politice, şi ajutându-i pe liderii acestei uniuni anti­cons­ti­tu­ţi­o­na­le să treacă prin Parlament legi de se­pa­ra­ţie, de autonomii aşa zicând culturale, care i-ar obliga pe etnicii români să fie cetăţeni de rangul doi în propria lor ţară şi azmuţindu-i pe români şi maghiari unii împotriva altora. Medicii pleacă în străinătate, pensionarii se îmbolnăvesc de ofensa de a fi deposedaţi de drepturile lor, muncitorii sunt trimişi să cerşească în Europa sau să culeagă căpşuni, funcţionarii devin culpabili pentru că sunt funcţionari, ziariştilor li se închid locurile de muncă şi, în acelaşi timp, dvs. linguşiţi libertatea, copiii din satele şi oraşele deposedate de industriile lor sunt obligaţi să meargă la şcoli în alte localităţi mai mari, cadrele didactice nu mai au nici o spe­ranţă, magistraţii sunt condamnaţi la îngenunchere, scriitorii abia mai respiră, şomerii se înmulţesc halucinant, parlamentarilor li se anunţă tăierea pensiilor pe care li le-a dat sta­tul român, militarii îşi pierd drepturile con­sfinţite de la Cuza Vodă încoace, ţăranii sunt amăgiţi şi deferiţi brazdei ca mormânt. Pe cine mai guvernaţi, dvs., domnule belfer? Din zece în zece ore vă schimbaţi hotărârile şi nu uitaţi acolo, în palma păpuşarului-şef unde vă prezentaţi la raport, să sărutaţi biciul care vă porţionează entuziasmul. Aveţi boală pe poporul român, domnule Statu-Palmă-Barbă-Cot. Cine va scăpa viu din democraţia dvs., cu mâna-n beregata tuturor, va putea povesti cămilelor, care vor locui acest pustiu realizat de dvs. şi încă numit România, imnul nostru naţional, Dănilă Prepeleac, în care se arată cum a plecat acesta la piaţă cu o pereche de boi să-i vândă şi, din aproape-n aproape, s-a întors cu o desagă goală, în care vântul se loveşte ritmic de o lingură de lemn, face boc-boc şi aşteaptă să vină autorităţile să-i pună impozit pe toate pierderile care l-au însoţit şi să-i dea o pensie nesimţită, în valoare de 2 (două) balegi ale boilor de la începutul po­veştii. Adio, dle Nevermore, dle Corbermore! Înapoi, pe catalige, ca să se observe că mai existaţi. Şi, iarăşi, ruşine! Ruşine cu accize!


P.S. Am scris în 1983 nişte poezii ce redevin actuale. Iată una dintre ele, dedicată momentului istoric în care actorii sunt destinaţi mi­ze­riei şi terorii. Nişte nimenea pot primi bani nenumăraţi, în tot felul de Consilii de Administraţie sau de Control, sute de milioane de lei, dar maeştrii ca Beligan, Lucian, Buciuceanu, Piersic, Vişan şi ceilalţi trebuie jupuiţi de vii şi deposedaţi de dreptul la muncă şi la demnitate. Ruşine, analfabeţilor! Am impresia că numai din zgârcenie nu consumaţi nişte gloanţe pe toţi aceşti compatrioţi care vă stau în gât! Haideţi, că vă decontăm noi gloanţele şi cianura!


CETATE FĂRĂ ARTĂ
Actori ai suferinţei generale,
De-abia scăpaţi din întocmeli kaki,
Ar vrea şi ei o mai plăcută cale
Spre teatrul trist de fiecare zi.

Abia agonisind un sfert de pâine
Şi-un kil de spirt pentru stomacul gol,
Trecuţi prin baia comunală mâine,
Vor tot visa la cel mai mare rol.

Garanţi eterni ai clipei provizorii
Şi protejaţi de însuşi Dumnezeu,
Întreaga noastră lume sunt actorii
Născând, murind şi iar născând mereu.

Cetatea s-a umplut de ambulanţe
Cu toatele din linia kaki,
Actorii, deci, în lipsă de finanţe,
Mănâncă-n vise păsări colibri.

Sunt posturi de directori mult reduse
Pe scenele scurtate de lumini,
Au teatrele un lung acces de tuse
Şi-apoi se duc şi ele prin vecini.

Actorii suferinţei generale,
Flămânzi şi hăituiţi ca nişte câini,
Provoacă autentice răscoale
Cu recuzita teatrului în mâini.

Apar gradaţi, în haine de paradă,
Şi fiecare-şi strigă crezul său,
Credibili împăraţi se varsă-n stradă,
Realitatea e corcită rău.

Şi totul a pornit de pe la teatre
Că nu se mai dau roluri la actori
Să murmure, să plângă sau să latre,
Să fie-n fardul lor nemuritori.

Şi totul a pornit de la aceea
Că teatrele fac pagubă-n buget
Şi-acum ne costă-atât de mult ideea
C-am da lucrarea toată mai încet.

Dar unde sunt actorii, Doamne sfinte?
Jigniţi de-aşa pragmatice tocmeli,
Actorii se dezbracă de cuvinte
Şi trec pe totdeauna la rebeli.

Actorii calmi, ai clipelor de pace,
Sătui cândva c-o chiflă şi un pol,
Înfăptuiesc ce nu mai pot să joace,
Lipsindu-se definitiv de rol.

Înoată-n golful frunzelor omida,
Pe teatre pică lacrimi mari din nori,
Cultura a murit cu Atlantida
Şi Atlantida moare în actori.
Anii '80