Don Draghi se visează Naşul

Preşedintele Băncii Centrale Europene (BCE), Mario Draghi, a declarat, săptămâna trecută, că supraveghetorii ar trebui să aibă posibilitatea să evalueze şefii băncilor comerciale şi să îi concedieze, dacă, din diferite motive, nu corespund poziţiilor pe care le ocupă şi nu sunt competenţi. El a adăugat că în prezent nu crede că toate băncile centrale au aceste competenţe, dar cu siguranţă unii supraveghetori fac acest lucru.

Manipularea şi ipocrizia sunt cum nu se poate mai străvezii în poziţia lui Draghi, momentul declaraţiilor nefiind deloc întâmplător. În Italia e în plină derulare un imens scandal legat de unele tranzacţii cel puţin dubioase derulate de banca Monte dei Paschi di Siena în 2007, înainte de izbucnirea crizei financiare, şi în urma cărora banca ar putea avea nevoie de un bailout din partea contribuabililor. Poanta e că, în acea perioadă, şef al băncii centrale a Italiei era chiar Draghi, care acum se confruntă cu acuzaţii care merg de la incompetenţă în supraveghere la complicitate cu oficialii băncii.

Ceea ce încearcă Draghi să transmită e că era la curent cu problema, dar nu deţinea pârghiile instituţionale necesare pentru a acţiona.
Se încearcă astfel a ni se transmite că băncile centrale, în general, sunt entităţi de supraveghere separate de băncile comerciale pe care le „păstoresc”. Ceea ce, în esenţă, e fals. Încă de la crearea sistemului bancar cu rezerve fracţionare având în fruntea piramidei băncile centrale, acestea din urmă au fost parte integrantă a sistemului bancar, promotoare ale intereselor acestuia, şi nu arbitri neutri.

Diferenţele între diferitele state şi regiuni în această privinţă ţin doar de evoluţia raporturilor de putere din interiorul sistemelor bancare. Pentru că e limpede că băncile comerciale, băncile centrale şi acea parte a clasei politice şi tehnocrate care se ocupă de Trezorerii naţionale şi ministere de Finanţe reprezintă vase comunicante. În Europa, Draghi a fost şef al Trezoreriei italiene, guvernator al băncii centrale naţionale, vicepreşedinte al băncii private americane Goldman Sachs şi, acum, preşedinte al BCE.

Exemplele pot continua, pe toate continentele şi în toate statele, inclusiv România. La care, poate, Draghi se gândeşte cu jind ca exemplu de jurisdicţie în care banca centrală are puteri reale în a schimba top-managementul băncilor, cum s-a întâmplat în anul premergător crizei, după aşa-zisul „atac asupra leului”, dar şi anul trecut, când unul dintre cei revocaţi în 2008, Bogdan Mihoc, n-a primit avizul BNR să conducă Trezoreria Volksbank, iar Alexandre Maymat nu a fost confirmat ca preşedinte al BRD, chiar dacă a apucat să-i înmâneze, în această calitate, trofeul de campion lui Gilles Simon, la turneul ATP BRD Năstase Ţiriac Trophy. Problema care se pune aici este dacă, într-o bancă, acţionariatul îşi găseşte un manager convenabil din punct de vedere al raportului calitate-preţ şi apoi nu-l confirmă autoritatea monetară şi e nevoit să aducă altul mai nepriceput şi mai scump, dar pe gustul supraveghetorului, cine suportă costurile? Se vede însă că nu contează cine plăteşte când eşti o instituţie de credit cu risc sistemic. Acest fapt e „trădat” în prezent de apetitul băncilor europene de a investi în bonduri în plină criză a datoriilor, şi nu în economia reală. Explicaţie e aceea că dacă băncile finanţează în pierdere economia, nu le va ajuta nimeni să-şi recupereze paguba, pe când dacă îşi plasează banii în obligaţiuni suverane, vor fi salvate de Draghi de la BCE.