După 20 de ani – radiografia unui eşec (II)

În plan intern, regimul comunist, cu de­ter­minism-structuralismul său, a privit economia naţională ca pe o superfabrică, înlocuind piaţa prin planul de stat unic obligatoriu şi ambiţionând să subordo­ne­ze cererea ofertei. La scară universală, însă, concepţia economiei de piaţă s-a păstrat, cu menţiunea că piaţa mondială a fost modelată politic cu instrumentele oferite de bipolarism în condiţiile Răz­bo­iului rece. Prăbuşirea sistemului mondial bipolar a lăsat brusc România fără o mare parte din piaţa pe care îşi bazase dezvoltarea. Aceasta a fost cauza unui şoc nu numai economic, ci şi cultural.

Pe de altă parte, falimentul autarhiei comuniste le-a reamintit românilor că, ţinând seama de mărimea resurselor lor, ei pot avansa în istorie în timp real doar ataşaţi unui tren cu o locomotivă moder­nă. De aici consensul naţional postcomunist privind integrarea europeană şi euroatlantică. În ciuda a ceea ce se credea însă, politicile de creştere şi cele de integrare nu au coincis. Spre a se putea cupla cu trenul occidental, vagonul românesc trebuia să îşi micşoreze dimensiunile; economia românească să se contracte. Restructurarea şi reculul economic care au urmat au şocat, la rândul lor, atât sentimentul de mândrie naţională, cât şi pe cel de securitate.

În compensaţie, România a fost "inundată", mai ales după 2000, de importante capitaluri externe. Ele erau cârligul cu care vagonul carpato-danubian se lega de locomotiva euroatlantică, dar şi sursa unei bogăţii cu caracter tiranic şi pervers. Efectele agregate ale acestor procese au intrat în conş­tiinţa publică, în primul rând, la nivelul "geografiei": pei­sa­jul naţional s-a schimbat, acoperindu-se de munţi defrişaţi, ruine de fabrici, acareturi agricole părăsite, câmpii deşertificate; în peisajul rural au apărut atât "pagodele" cleptocraţiei rome, cât şi vilele mediteraneene sau tiroleze la scară mă­ri­tă ale îmbogăţiţilor tranziţiei; în peisajul urban au răsărit aberaţii arhitectonice şi de sistematizare mai grave decât cele imaginate de fostul dictator; străzile tradiţional înguste s-au blocat cu supermaşini de teren concepute după propor­ţiile spaţiale şi financiare ale preeriei americane.

Mai grav însă, o atare îmbogăţire intempestivă (având ca izvoare principale importul de capitaluri străine în special în domeniul speculaţiilor imobiliare, exportul de materii prime şi banii trimişi din străinătate de elitele biologice şi in­telectuale ale ţării plecate să presteze, de regulă, munci slab calificate) a redeşteptat instinctele economiei de rentă în spi­ritul căreia s-a născut România modernă (şi ineficientă). Un atare instinct nu putea fi decât întărit de accesul facil la credite care a permis actualei generaţii să consume în contul muncii generaţiilor viitoare. Totdeauna înclinaţi a face confuzie între real şi posibil, românii s-au aclimatizat perfect, de astă dată, la cultura speculaţiei venite în siajul pieţelor financiare occidentale. Chiar dacă expunerea la aceste pieţe a unei societăţi conservatoare neobişnuite cu dezvoltarea din împrumut a fost mai redusă, impactul negativ al îmbogăţirii virtuale a fost enorm. El s-a tradus în indiferenţa faţă de investiţiile productive şi de creşterea sănătoasă. Din nou, românii au ajuns să fie, chiar dacă numai în imaginaţia lor, prea bogaţi spre a mai fi harnici, prudenţi şi vizionari. Interesul străinătăţii faţă de piaţa românească a generat, alături de dependenţa românilor faţă de acest interes, şi dezinteresul lor faţă de o dezvoltare reală, echilibrată, durabilă; adică a amplificat decalajul economic, dar şi cultural dintre România şi Occident.

Un aspect particular al fenomenului îmbogăţirii tiranice postcomuniste este legat de politica restituţiei. Pe asemenea cale, averi făcute în zorii României mo­derne şi apoi confiscate de statul comunist au revenit urmaşilor celor care le-au creat. Dincolo de insecuritatea masivă indusă celor care ajunseseră între timp să le posede, restituţia i-a îmbogăţit rapid pe unii care, în majoritatea cazurilor, s-au limitat la consumarea averilor respective, fără să fie în stare a se preocupa de mărirea lor. Astfel, restituţia a fracturat coeziunea socială şi a agravat defazajele culturale.  
Cum se reflectă toate acestea în comportamentul civic? Vom vedea altă dată.