Dupa 30 de ani

Ne place sau nu Ion Mihai Pacepa, trebuie sa recunoastem un lucru. In 1978 a inceput prabusirea mitului Ceausescu, din exterior. Lovitura pe plan intern o dadusera minerii, prin greva din ’77.

S-au împlinit 30 de ani de la dezertarea în SUA a  fostului responsabil al spionajului românesc, generalul Ion Mihai Pacepa. Rănile au fost adînci, iar cicatricele încă se mai văd pe trupul fostei unităţi militare 0544 din Pădurea Băneasa. Nici după atîta amar de vreme, subiectul nu poate fi unul uşor de abordat printre responsabilii SIE. Foşti CIE, foşti DIE. Dacă luăm doar doi dintre adjuncţii intelectualului rasat Mihai Răzvan Ungureanu, s-ar putea să avem surprize. Generalii Silviu Predoiu şi Vasilică Sarcă au lucrat în spionajul românesc înainte de 1989. Ne este cît se poate de clar tuturor ce fel de intelligence practica România pe ultima sută a comunismului. Monitorizarea, bruierea şi intimidarea vocilor Europei Libere, publicarea unor articole elogioase prin presa de mîna a treia occidentală sau arabă, ameninţarea liderilor emigraţiei.

Defectarea lui Pacepa a cauzat şi un fapt nedorit, dureros pentru orice ţară. Eliminarea profesionalismului în fosta Direcţie de Informaţii Externe. Sute de agenţi acoperiţi au fost retraşi de la ambasadele româneşti sau din oficiile de turism, firmele de comerţ exterior şi altele. În centralele DIE şi MAE a fost teroare. Zeci de generali şi colonei, plus o duzină de ambasadori şi diplomaţi sub acoperire, au dat cu subsemnatul într-o anchetă foarte dură. UM 0195, unitatea de contrainformaţii a DIE, a fost decapitată pentru că nu a putut preveni dezastrul defectării unui responsabil de rang înalt.

Evident că cine a prins perioada comunistă în DIE, rebotezat după 1978 CIE, nu are decît un singur gînd despre Pacepa: un trădător ordinar, care abandonîndu-l pe Ceauşescu, a distrus toată reţeaua de spionaj a României.

Consecinţa nefastă a fugii generalului a fost înlocuirea fulgerătoare a profesioniştilor spionajului. E adevărat, o mare parte a lor se ocupau cu mizeriile specifice dictaturii. Le-am reamintit deja. Nu e mai puţin adevărat însă că ştiau bine secretele activităţii de informaţii, erau capabili să culeagă date importante pentru ţară. Doar că nu o făceau, pentru că regimul cerea altceva. Partidul conducător avea alte obiective – slujirea orbească a cuplului Ceauşescu. Totul era politizat, nimic profesionist n-a mai rămas în picioare.

După 1978, politrucii au predominat în funcţiile de comandă DIE/CIE. Remus Dima şi Nicolae Pleşiţă, apoi Aristotel Stamatoiu, toţi au fost promovaţi pe criterii de loialitate faţă de Ceauşescu şi PCR. Nu-i mai puţin adevărat însă că dictatorul a şi profitat de scandalul defectării. Nu putea rata prilejul de a scăpa şi de oamenii pe care-i considera el ca fiind loiali Moscovei. Cîrtiţele KGB din centrala DIE. Unul dintre aceştia a fost Mihai Caraman, pe vremea aceea general maior în centrală. Nici Armata nu a scăpat. Cap de listă a fost generalul Nicolae Militaru. În Decembrie 1989, majoritatea celor eliminaţi atunci de Ceauşescu au fost reactivaţi. Perioada 1978-1990 e una de tristă amintire pentru spionajul românesc. Orice stat performant îşi duce în acea zonă elitele, ca să obţină informaţii de top din zone diverse. Analizate, ele oferă un tablou despre ameninţările la adresa acelui stat, oportunităţi de afaceri sau deteriorări în situaţia de securitate a unor vecini. Şi multe altele.

În Ianuarie 1990, cînd Serghei Celac şi Petre Roman au căzut de acord să-l numească pe Mihai Caraman în fruntea rebotezatului SIE, profesioniştii spionajului se răzbunau. Cel mai cunoscut spion al nostru, care dăduse o lovitură mortală NATO pe mînă franceză şi sovietică, era de drept recunoscut ca un lider ales pentru renaşterea intelligence-ului românesc. Ceea ce nedumerea profund era însă tocmai promovarea unui spion anti-NATO într-o ţară ce se voia democratică. Dar în Ianuarie 1990 nu se ştia foarte clar dacă doream să fim aşa ceva.

Defectarea lui Ion Mihai Pacepa, cel mai mare în grad şi funcţie din serviciile secrete comuniste care a ajuns în partea opusă Cortinei de fier, a implicat foarte multe consecinţe pozitive şi negative. Era omul de încredere al dictatorului, consilierul său personal, pusese bazele spionajului tehnico-ştiinţific românesc, încă din anii ’50, sprijinit de KGB. Apoi i-a dat lovitura fatală lui Ceauşescu, prin dezertarea sa. L-a lăsat pe acesta fără una dintre armele sale de temut: aripa externă a Securităţii.

Ne place sau nu Ion Mihai Pacepa, trebuie să recunoaştem un lucru. În 1978 a început prăbuşirea mitului Ceauşescu, din exterior. Lovitura pe plan intern o dăduseră minerii, prin greva din ’77. Ceasul începea să ticăie infernal pentru dictatorul român. O serie de evenimente şi dezvăluiri arătau Occidentului adevărata sa faţă. După o suferinţă oribilă care a mai durat încă 11 ani, în Decembrie 1989, cuplul dictatorial era eliminat. A fost şi meritul lui Ion Mihai Pacepa? Evident, părerile vor fi întotdeauna împărţite între cei care îl consideră şi acum trădător şi cei care cred că, fără gestul său, România ar fi rămas pradă regimului comunist, foamei, frigului şi cenzurii.