După douăzeci de ani -radiografia unui eşec (I)

În curând se vor împlini douăzeci de ani de la căderea comunismului real în România. Viitorul va consemna aceşti ani de libertate, construcţie democratică, relativă prosperitate, securitate naţională şi revenire în familia euro-atlantică, drept unii dintre cei mai faşti din istoria românilor. Şi totuşi, la capătul lor contemporanii au sentimentul eşecului. Ei trăiesc drama unei societăţi defazate cultural şi bulversate moral, a unei naţiuni divizate şi a unui stat nefuncţional.

Revoluţia anti-comunistă a fost şi a rămas un act mai depărtat de mentalitatea românească decât revoluţia comunistă. Industrializarea forţată, alfabetizarea forţată, urbanizarea forţată şi planificarea familială forţată, adică modernizarea forţată practicată de regimul Ceauşescu tulburaseră deja societatea românească, inducându-i o puternică nevroză, dar lăsând neschimbată matricea culturală a bazei. După 1989 am aflat că absenţa libertăţii era gravă doar pentru elitele sistemului, al căror discurs oficial pro-autoritar intrase în conflict cu gândirea liberală tainică, alimentată şi de mitologia narcisistă a unui Occident cu atât mai atrăgător, cu cât putea fi privit doar prin interstiţiile Cortinei de fier. Problemele existenţiale (hrană, căldură, îmbrăcăminte) pe seama cărora mulţi au pus elanul şi consensul revoluţionar decembrist, nu creaseră o masă critică anti-sistem într-o societate trăind în mentalitatea subzistenţei, care îşi dezvoltase mecanisme individuale şi colective de supravieţuire. Coada la "o să vină carne" sau la "pantofi refuzaţi la export" era un substitut de spaţiu public care ajunsese să satisfacă nevoia de comunicare, iar capitalul social reprezentat de relaţiile inter-individuale, un înlocuitor al capitalului financiar de tip capitalist şi al solidarităţii sociale. Şocul cultural provocat de programul de sistematizare a satelor, de demolarea bisericilor sau de introducerea normelor de disciplină industrială în agricultură a fost mai devastator pentru ordinea comunistă decât modelul de viaţă concretă impus de ea, făcând ca, de la o vreme, compensaţia naţionalistă să nu mai fie suficientă. Oricum, pentru cei mai mulţi acumularea frustrărilor nu a ajuns până la nivelul unei stări revoluţionare autentice. Aceştia au trăit o revoluţie virtuală: la televizor! Unei revoluţii-spectacol avea să îi urmeze un stat-spectacol.

Tranziţia post-comunistă a bulversat o bază socială conservatoare caracterizată de tradiţii familiale încă vii, deopotrivă autoritare şi egalitare. Atari bulversări agravează defazajul cultural dintre români (având mentalităţi similare Orientului ruso-asiatic) şi modelele Occidentului euro-atlantic (care fie recurg la autoritarism spre a raţionaliza inegalitatea, fie compensează egalitarismul prin liberalism, când nu asociază libertatea cu inegalitatea).

O dată cu dispariţia dictaturii ceauşiste românii au rămas fără "tatăl protector" care să îndeplinească, la nivelul statului, funcţia îndeplinită cu aceeaşi autoritate de capul familiei la nivelul menajului privat. De aceea, dictatura nu a fost urmată de democraţie, ci de anarhia rezultată din ciocnirea câtorva milioane de mici dictatori. Totodată, transformarea capitalului social de tip comunist în capital financiar capitalist, printr-un proces de acumulare primitivă, a condus la disparităţi de avere mari, în contrast cu modelul familial tradiţional constând în înzestrarea egală a fraţilor (model exacerbat de comunism). Concursul sălbatic caracteristic capitalismului de pradă a lăsat fără utilitate sistemele de auto-protecţie şi subzistenţă dezvoltate anterior; cele care creaseră un anume confort securitar. Înainte, multora le era greu să găsească cele necesare traiului; acum tot mai multora le este imposibil să le suporte costul. Aceasta în timp ce sentimentul mândriei naţionale, combătut oportun spre a face loc proiectului politic al naţiunii cosmopolite, nu mai există spre a ţine de foame. Cosmopolitismul nu a reuşit să înlocuiască protocronismul.

În România sunt mulţi săraci. Săracii de azi sunt, totuşi, mai bogaţi decât bogaţii comunismului de ieri. Sursa acestei bogăţii tiranice este un alt factor de bulversare psiho-socială şi de adâncire a faliei culturale dintre români şi Occidentul euro-atlantic spre care aspiră. Despre asta, însă, altă dată.