Elefantul Cici, un melc supărat şi un căţeluş care a răcit

Bebeluşul meu, un intelectual de 6 luni şi-un pic, ascultă numai muzică bună. Recunosc că mă simt şi emoţionat, o lacrimă stă să-mi cadă pe obrazu-mi brăzdat de timp (oh!) atunci când, pentru a ena oară, o aud p-aia cu melcul. În aia cu melcul e vorba de un melc pe care-l pişcă o furnică.

Aflu asta din chiar începutul piesei, de largă inspiraţie: „Merge melcul supărat,/ O furnică l-a pişcat”. Şi, ca şi cum lucurile nu ar fi fost şi aşa îndeajuns de dramatice, în strofa a doua, melcul se pomeneşte că-i cade-n drum un cărăbuş, dar de data asta nu mai tace, aşa cum a tăcut în faţa furnicii, ci, plin de demnitate, îi zice vreo două cărăbuşului: „Dă-te-ncolo, nu-mi sta-n drum/ Că te iau în coarne-acum”. Sanchi. Pe cine crede melcul ăsta prost că păcăleşte? Pe un cărăbuş care, oricum ai da-o, e mult mai zburdalnic decât un melc? Ha! E ca şi cum Geoană crede că poate să facă şapagatul la partid, în faţa lui Victor Ponta, da’ nu despre asta vreau eu să zic acum, ci despre atitudinea lipsită de realism a melcului. Care se pupă la fix cu atitudinea elefantului Cici dintr-o altă piesă.

La fel de păgubos ca şi melcul, elefantul Cici din piesa cu acelaşi nume a rămas fără cipici din cauza unei furnici. Bref, elefantul Cici e cipiciless pentru că un şef de muşuroi cu iniţiativă i-a furat ca să-şi facă el biznis cu ei. Într-unul vrea să organizeze „un teatru şi-o grădină,/ În doi fac magazine/ Şi-n ultimul – piscină”. Parcă-l şi văd pe elefantul Cici cum rămâne el siderat în faţa tupeului şefului de muşuroi.

„Când totul va fi gata/ Te invităm aici/ Să-ţi faci baie-n piscină/ Şi să-ţi cumperi cipici.” Intuiesc că elefantul Cici e nervos şi frustrat, că ţopăie de furie, el chiar ameninţând, pe la începutul piesei, că o să calce muşuroiul în picioare dacă nu-i dă cipicii înapoi, dar n-o face. Moale, se lasă călcat în picioare de şeful de muşuroi, care-i spune de la obraz că el i-a furat cipicii, că n-are cum să i-i mai dea acum înapoi, că-şi strică tot biznisul dacă-i dă cipicii înapoi, dar că şi-i poate recupera după cum am aflat anterior, plătind bilet la piscină şi altele.

Clar, elefantul Cici e românul în esenţa lui. Vine austriacul să-mi taie mie pădurile în mod abuziv, după care se duce la el acasă, face mobilă mişto, pe care apoi mi-o vinde cu titlul de mobilă de lux la preţuri aiuritoare la următorul târg de mobilă (dar de fapt nici nu-i nevoie să se ducă la el acasă, că şi-a deschis el fabrică de mobilă şi aici, la mine acasă, sub însuşi nasul meu cel furios). Sau ca italianul care cumpără piele din România la un preţ de nimic, face pantofi bengoşi, după care, mi-i dă aşa, pe la nas, că să-mi iau şi io pantofi. Elefantul Cici e cel mai prost elefant de pe planetă. Elefantul Cici e moale şi plăpând şi stă ca prostul să-l facă un şef de muşuroi: „Unde-mi sunt cipicii?/ Dă-mi-i înapoi/ Că mă-nfurii tare şi calc pe muşuroi”. Şeful de muşuroi, un fel de Băsescu cu casa din Mihăileanu: „La mine sunt cipicii şi nu ţi-i dau-napoi/ Îi folosesc mai bine eu, şef de muşuroi”.

Cipicii noştri ni i-au luat ăştia, dar noi nu trebuie să disperăm, pentru că ni-i dau ei înapoi. Putem să ne şi enervăm dacă vrem. Putem să plângem, să ameninţăm, să una, să alta.

Dar poate că cel mai tare personaj rămâne un căţeluş mititel care a ieşit dezbrăcat afară şi a răcit şi acum face-ntruna „hapciu, hapciu”, da’ nu-i nimic, că s-a dus înapoi în casă, a dat drumul la căldură şi s-a încălzit. Acum, că s-a făcut sănătos, s-a dus să-şi plătească întreţinerea cu un purcoi de bani după el. Că e iarnă şi a dat drumul la căldură. Ca să nu mai răcească şi altă dată. El e preferatul bebeluşului meu. Hapciu!