EMO, nimic nou sub soare

Puţini români auziseră, probabil, despre curentul "Emo" pînă săptămîna trecută, cînd sinuciderea unei fetiţe de 12 ani a şocat opinia publică. Presa s-a grăbit să asocieze gestul fatal al Andradei Mocănescu cu ciudatele preferinţe vestimentare ale copilei. Unul dintre colegii Andradei le-a mărturisit jurnaliştilor că fata se îmbrăca bizar şi se machia cu negru pe la ochi. În plus, asculta muzică rock. Deci, era "EMO". Iată, aşadar, explicaţia tragediei!

Puţini români auziseră, probabil, despre curentul "Emo" pînă săptămîna trecută, cînd sinuciderea unei fetiţe de 12 ani a şocat opinia publică. Presa s-a grăbit să asocieze gestul fatal al Andradei Mocănescu cu ciudatele preferinţe vestimentare ale copilei. Unul dintre colegii Andradei le-a mărturisit jurnaliştilor că fata se îmbrăca bizar şi se machia cu negru pe la ochi. În plus, asculta muzică rock. Deci, era "EMO". Iată, aşadar, explicaţia tragediei!

Acest raţionament care scîrţîie din toate încheieturile a declanşat o adevărată isterie mediatică. Se vorbeşte despre "un nou pericol în rîndul tinerilor", despre "moda sinucigaşă", despre o generaţie cronic deprimată. Cică adolescenţii cu breton oblic şi haine strîmte îşi petrec zilele jucîndu-se cu lama pe venă. Dezgustaţi prematur şi iremediabil de viaţă, se distrează doar anticipîndu-şi moartea şi plîngîndu-şi între timp de milă. Andrada Mocănescu ar fi fost victima acestei mode morbide. Şi dovada că ne aflăm în faţa unui fenomen extrem de primejdios. Această perspectivă senzaţionalistă nu rezistă însă unei examinări mai atente.

În primul rînd, nu se poate vorbi despre un fenomen social extrapolînd concluziile unui singur caz, oricît de cutremurător ar fi acesta. Cu atît mai mult cu cît nu există dovezi certe că Andrada Mocănescu făcea parte dintr-un grup (concret sau virtual) de adepţi ai curentului "EMO". Să zicem însă că făcea. "EMO" e o modă, nu o sectă. Este, de fapt, cel mai recent avatar al indemodabilei răzvrătiri adolescentine, pe care a traversat-o de-a lungul timpului fiecare generaţie.  

Fiecare generaţie tînără şi-a avut "look"-ul, muzica, revolta. Bretonul oblic se înscrie într-o lungă tradiţie: de la freza à la Elvis la pletele hippie, de la tunsoarea "Bros" la meşa "depecherilor". Hainele şi machiajul s-au tot schimbat, atitudinea a avut mereu cîteva constante: contestarea, teribilismul, dorinţa de a şoca generaţia părinţilor. Acestea sînt inevitabilele efecte secundare ale pubertăţii.

Toţi adolescenţii lumii s-au simţit la un moment dat rău în pielea lor, inadaptaţi sau neînţeleşi. Celor care cred că pragul dintre copilărie şi maturitate a devenit dificil abia după apariţia "EMO" le recomand filmul lui James Dean din 1955, "Rebel fără cauză".

Nici obsesia morţii în rîndul celor foarte tineri nu este o invenţie de dată recentă. Jurnalul lui Jeni Acterian din anii ’30 ar putea deveni astăzi o adevărată Biblie a generaţiei "EMO" În urmă cu mai bine de şapte decenii, o adolescentă care se pregătea pentru Bacalaureat scria pagini sfîşietoare despre inutilitatea vieţii şi despre chinul unei existenţe trăite cu certitudinea ratării. Contempla şi ideea sinuciderii. Însemnările ei ar face azi furori pe bloguri.

Jeni Acterian nu avea cercel în buză şi nu se farda strident. Era o mare iubitoare de lectură şi de muzică. Clasică. Nu versurile vreunui cîntec la modă i-au marcat adolescenţa, basculînd-o la limita depresiei. Pur şi simplu, există sensibilităţi care suportă mai greu anii dificili ai maturizării. Hipersensibilitatea nu e o chestiune de modă, ci de fire.

Nici vîrsta ingrată, nici moda nu explică însă gesturile extreme.

Nu vreun şlagăr lacrimogen a împins-o la sinucidere pe Andrada Mocănescu, după cum nu cîntecele lui Marilyn Manson au provocat în 1999 carnajul de la liceul din localitatea americană Columbine. Milioane de tineri au ascultat aceeaşi muzică, fără ca apoi să-şi pună capăt zilelor sau să se transforme în ucigaşi în serie. Milioane de copii s-au uitat la desene animate, dar numai unul a sărit de la etaj, încercînd să zboare ca eroul său preferat. Există între aceste cazuri un numitor comun? Putem vorbi despre un "fenomen"?

Dacă există un fenomen, acesta se rezumă la tendinţa societăţii de a căuta explicaţii facile, dar spectaculoase pentru tragediile care se abat prea mult de la limitele normalităţii. Anumite gesturi rămîn imposibil de înţeles, chiar şi din perspectiva patologicului. Nu vom pricepe, probabil, niciodată ce mecanisme i-au determinat pe doi elevi de liceu să-şi masacreze cu sînge rece colegii şi profesorii într-o veritabilă orgie de sînge. Alteori, însă, explicaţiile sunt la îndemînă, dar adevărul este prea dureros. Este mai uşor să dăm vina pe seama unui context mai larg decît să analizăm lucid circumstanţele concrete, responsabilităţile imediate.