Eşec istoric al unui proces istoric (I)

Se împlinesc cinci ani de apartenenţă a României la UE şi un prim bilanţ începe să se impună. Ceea ce s-a tot evitat, îndeosebi pe ideea că e prea devreme să se inventarieze rezultatele unui proces, fără îndoială istoric pentru România de acceptare în „clubul vestic”, a devenit cu însăşi trecerea timpului inevitabil. Şi, din păcate, bilanţul se conturează dramatic!

Dramatic, pentru că, la o analiză chiar şi sumară, toate potenţialele avantaje pe care se insista înaintea aderării nu s-au concretizat în vreun fel, în timp ce toate dezavantajele, de care se vorbise mult mai puţin, s-au manifestat la cotele cele mai puternice, aproape ruinător. De fapt, proiecţiile realiste spuneau, ţinând cont de lipsa de pregătire a României pentru a înfrunta competiţia din UE, că avantajele, care oricum erau pe termen lung, vor avea nevoie de timp spre a se evidenţia, în vreme ce dezavantajele, care se manifestau de la început, aveau să le surclaseze pe cele dintâi într-o primă fază. Or, ceea ce s-a întâmplat în această primă fază a fost că, în timp ce dezavantajele au duduit pur şi simplu, punând la pământ o Românie şi aşa nepregătită, potenţialele avantaje nu numai că nu au mijit cumva pentru o perspectivă chiar neclară, dar, după cum se desfăşoară lucrurile, par a fi dispărut în ceaţă pentru totdeauna.

Totul era de fapt strict previzibil, având în vedere cum marii decidenţi ai UE consideraseră că trebuie să se prezinte la intrare România: anume, deposedată de orice le-ar fi putut face vreo concurenţă. Din păcate, acesta a fost sensul campaniei penibile care s-a desfăşurat cu toate pânzele sus în timpul negocierilor pentru aderare: vreţi aderarea, daţi economia! Într-o perioadă istoriceşte scurtă, România a fost nevoită să cedeze capitalului nu întâmplător vest-european exploatarea petrolului, jumătate din cea a resurselor de gaze, întreaga distribuţie de gaze, în majoritate distribuţia de electricitate, controlul sistemului bancar, sistemul de asigurări. Toate aceste cedări au fost parte chiar a procesului de negociere a aderării. Corifeii UE nici nu s-au ascuns. N-au mai folosit nici un paravan. Nici nu s-a conceput ca aceste negocieri să se desfăşoare fără înstrăinarea Petrom. Şi la fel a fost în afara discuţiei finalizarea acestor negocieri fără angajamentul ferm al părţii române de înstrăinare a BCR, piesa centrală a sistemului bancar, înstrăinare care a însoţit de altfel intrarea propriu-zisă în UE. Şi, de îndată ce partea română a promis cedarea către firme franceze şi germane a distribuţiilor de gaze, capitolul privind concurenţa, aflat în cel mai straşnic blocaj, s-a deblocat ca prin farmec!

Trecem peste faptul că, făcute în numele virtuţilor privatizării, aceste înstrăinări n-au fost nişte privatizări, ci pure transferuri de proprietate către alte state, căci companiile franceze, germane, italiene, austriece care au fost beneficiarele preluărilor erau companii de stat. Încă şi mai important era altceva. Fără toate acestea – adică fără o prezenţă proprie în punctele nodale şi sectoarele profitabile din economie –, România, cu industrie deja demolată şi agricultură deja pusă la pământ, devenea dintr-o dată un fel de legumă, ce era aruncată în luptă cu leii din UE. Şi, din păcate, leilor de prin UE le plac şi legumele!

În asemenea condiţii, România nu avea în mod obiectiv cum profita de pe urma a ceea ce era considerat cel mai mare avantaj al aderării la UE – respectiv accesul direct şi fără obstacole la o piaţă de peste jumătate de miliard de consumatori! De pieţele extinse profită campionii! România nu mai avea nici un campion. Fusese pusă să-i cedeze marilor echipe din Vest. Mai rău, România nu mai avea de fapt nici măcar jucători! Şi chiar dacă renunţi la câştig, cum dracu’ să joci dacă nu mai ai nici măcar jucători?! Restul constituie baliverne, ipocrizii şi vorbăraie politică degeaba! Nu trebuie să mire că România n-a fructificat nimic din potenţialele avantaje ale aderării la UE şi că a înregistrat pierderi peste pierderi, eşec după eşec în interiorul UE.

(va continua)