Eşec istoric al unui proces istoric (II)

Deposedată la intrarea în UE de po­zi­ţii proprii în punctele nodale şi în sec­toarele performante din eco­no­mie, România nu doar că nu putea ex­ploata cumva accesul care i se deschidea liber la imensa piaţă fără bariere din comunitate, dar nu putea de fapt decât deveni un perdant masiv de pe urma aderării pur şi simplu, pentru că nu avea cum să facă faţă unor concurenţi care erau şi mai puternici şi care erau deja aşezaţi bine în piaţă.

Eventualele discuţii despre deficitul comercial în relaţiile cu UE sau despre raportul dintre cotizaţiile plătite la UE şi fondurile accesate de la UE, ca expresii ale bilanţului aderării, sunt de fapt pierderi de timp, deoarece nu sunt decât nişte consecinţe ale imposibilităţii „fizice”, ca să spunem aşa, a României de a juca pe terenul UE, chiar dacă uşile acestuia îi fuseseră deschise.

Câteva circumstanţe au agravat imputinţa României şi consecinţele inevitabile.
În primul rând, trebuie să fim realişti că România era deja distrusă eco­nomic la intrarea în UE: industria fusese demolată, agricultura aproa­pe lichidată, pierderea globală de locuri de muncă în economie ajun­s­­ese aproape la nivleul la care mai exis­tau încă salariaţi în economie şi, ca atare, gradul de ocupare a po­pu­la­ţiei active era cel mai scăzut din Euro­pa, iar sistemele de asigurări so­cia­le şi de sănătate erau la pământ! Pier­derea poziţiilor strategice din eco­nomie era doar bomboana pe co­livă! În al doilea rând, pierderea poziţiilor strategice era din partea capitalului public.

Astfel încât statul – indiferent cum era considerat, competent sau dimpotrivă incompetent – a devenit oricum şi mai neputincios în lipsa pârghiilor strategice de acţiune în economie. Adică exact contrar faţă de ceea ce era necesar pentru a asigura operaţionalitatea cerinţelor impuse în UE, unde, indiferent de ditirambii despre economia de piaţă, se revendică obiectiv existenţa unui stat puternic.
În al treilea rând, este vorba despre ceea ce ar putea fi numit conversia lui Dumnezeu în diavol. Ce­dările către capitalul străin s-au făcut în numele necesităţii înlocuirii statu­lui român, incompetent şi corupt, şi realmente se credea, deşi nu este prea onorant pentru România ca ţară, că înlocuirea statului cu capitalul străin la cârma economiei va fi un lucru be­ne­fic.

Ba, în perspectiva aderării, ro­mâ­nii „deştepţi” au dat iama în ac­ti­ve­le ţării pe ideea că apoi vin străinii providenţiali şi n-o să mai putem fura! Aş, nou-veniţii străini s-au înfrăţit cu înrăiţii în rele români şi au pornit o devalizare de proporţii a ţării. Companiile străine au devenit veriga de bază în lanţul coruptiv din România, desigur pe seama statului, care în­chi­de ochii pentru a nu mai vedea cât este de belit.

Companiile străine din serviciile publice se do­ve­desc mai bu­ne în administrare de­cât statul ro­mân numai pentru bu­zu­narele proprii, dar nu şi pentru bie­ţii clienţi ro­mâni, care doar plătesc mai mult pentru servicii mai proaste. Aces­te companii nu fac investiţii de în­tre­ţinere în România nici măcar cât făcea fostul proprietar – statul – că­ruia i s-au ţinut predici să cedeze lo­cul tocmai pentru că nu are bani de re­tehnologizări şi modernizări. Şi, în general, noii stăpâni străini fac în Ro­mâ­nia ceea ce nici prin gând nu le-ar trece să facă prin ţările lor de origine.

Pe acest fundal dramatic, Vestul a găsit cu cale să dezvolte în Europa de Est o strategie care, cel puţin pentru România, a însemnat drumul spre extincţie economică: ofensiva bancară care a încercat o stranie integrare economico-financiară a regiunii prin credite de consum şi nu prin investiţii în producţie. După 50 de ani de comunism, populaţia s-a năpus­tit pe credite, consumul a luat-o razna, producţia nici să fi vrut nu avea cum să ţină pasul cu acest delir, dezechilibrele economice s-au umflat, importurile au făcut legea, exporturile abia au gâfâit în urma lor, deficitele şi îndatorarea externă au ajuns rapid la cote fabuloase, ne­sus­te­nabile. S-a obţinut creştere econo­mi­că, dar nesănătoasă, pentru că nu avea la bază absorbţia organică în economie. Vestul însuşi a pus capăt delirului în contextul crizei, stopând finanţarea externă care învârtea morişca. Într-un singur an, castelul de nisip s-a dărâmat. (va continua)