Euro sub asediu

Statele în cauză sunt Grecia, Italia, Spania, Portugalia şi, în mai mică măsură, Irlanda. Toate aparţin Europei sărace (în special din zona sudică) care şi-au bazat creşterea economică pe speculaţie, consum şi împrumuturi, cheltuind mai mult decât au produs. La aceasta s-a adăugat laxitatea fiscală asociată cu o administraţie nefuncţională, supradimensionată şi hiperbugetată.

După ce le-a ajutat să recurgă la cheltuieli sigure în contul unor câştiguri probabile, încurajându-le supraîndatorarea şi risipa, plutocraţia financiar-bancară transnaţională le ajută acum să falimenteze reacţionând la planurile lor de reabilitare prin atacuri speculative. Asemenea acţiuni au ca ţintă finală coeziunea economică a UE şi limitarea, în consecinţă, a capacităţii ei politice de a reglementa pieţele financiare. Dacă ieşirea din criză se va face cu preţul sacrificării Euro, Europa-putere va fi trimisă înapoi la linia de start; unde va rămâne pentru încă multă vreme, dacă nu cumva o va apuca iarăşi pe calea războaielor fratricide.

Situaţia descrisă probează disparităţile economico-sociale dar şi contrastele culturale între Nordul şi Sudul european (nivelul economiei subterane este doar unul dintre elementele de diferenţiere), precum şi ineficienţa politicilor de coeziune ale UE. Aceste politici nu pot pur şi simplu funcţiona fără o guvernare economică europeană şi fără federalizarea politicilor şi administrării fiscale.

Liderii de la Berlin pot avea dreptate când afirmă că plătitorul de impozit german nu trebuie să suporte iresponsabilitatea guvernanţilor eleni sau că a oferi Greciei bani este egal cu a oferi băutură unui beţiv. Dacă, însă, "beţivul" intră în comă alcoolică şi moare, Germania şi UE vor plăti cheltuielile de înmormântare.

Au dreptate şi cei care spun că trecerea fiscalităţii în competenţa UE ar însemna limitarea suveranităţii naţionale a statelor membre dar la ce este bună suveranitatea dacă nu asigură prosperitatea cetăţenilor? Devine limpede că în epoca globalizării se poate trăi mai bine în calitate de cetăţean european decât ca grec, spaniol, irlandez, român sau chiar german.

Criză înseamnă răscruce şi prin asta şansă. Ameninţările şi dificultăţile crizei transformă inadmisibilul în inevitabil. Este vremea ca naţiunile europene să se unească într-o guvernare cu adevărat comună, coordonându-şi dezvoltarea economică şi fiscalitatea, în aşa fel încât chiar dacă nu se vor putea evita crizele ele să nu fie letale. Euro este sub asediul crizei dar şi al adversarilor Europei politice, inclusiv al plutocraţiei transnaţionale. Victoria asupra celei dintâi va fi durabilă numai dacă vor fi învinşi şi cei din urmă.