Europa 2020

Comisia Europeană a lansat programul Europa 2020, ce este, în esenţă, o reluare a viziunii enunţate în Agenda Lisabona acum un deceniu. Programul are cinci ţinte strategice: creşterea ocupării forţei de muncă la 75% (de la 69% în prezent) pentru cetăţenii cu vârsta între 20 şi 64 de ani; mărirea numărului celor care termină colegiul la 40% de la 30%; creşterea cheltuielilor pentru cercetare la circa 3% din PIB; scăderea populaţiei sărace la circa 60 de milioane de persoane (de la circa 89 milioane acum); creşterea utilizării de energie reînnoibilă concomitent cu scăderea consumului total de energie.

Acest raport se înscrie în logica celui de acum un deceniu; există deci o întrebare legitimă: Ce ar putea să distingă acest program de celălalt în sensul realizabilităţii obiectivelor propuse? Este suficientă o întărire a coordonării în politicile economice?

Sunt procese ce complică misiunea guvernelor în anii ce vin. Schimbările de climă pot avea un impact sever, negativ, asupra bugetelor publice şi private. Invers ar fi dacă tehnologii noi, "revoluţionare" (în spirit Schumpeterian), ar aduce Uniunii sporuri de competitivitate extraordinare. Criza financiară şi economică are efecte ce vor dura; deja se profilează o criză fiscală în numeroase ţări în timp ce perspective de creştere economică sunt diminuate. În fine, modificările în distribuţia puterii economice în lume introduc variabile potrivnice în competiţia globală.

Programul ţinteşte creşterea numărului de cetăţeni cu pregătire universitară. Dar contează enorm în ce domenii se vor pregăti ei. Este nevoie de un accent mai mare pus pe matematică şi fizică, ştiinţe tehnice, inginerie. Asia produce mai mult de jumătate de milion de ingineri anual şi oamenii de ştiinţă asiatici sunt tot mai vizibili în reviste de specialitate de vârf.

Criza fiscală ce se conturează la orizont trebuie pusă în relaţie şi cu dinamici demografice, cu încordarea sistemelor asistenţiale. Este nevoie acută de o restructurare a sectoarelor publice în UE.

Este îndreptăţită întrebarea: De ce există diferenţe mari între obiective şi realizări (mă refer la programele anterioare)? Sunt oare programele defectuos elaborate? Există probleme de gestionare a programelor? Sau instituţiile au devenit sclerotice? Pe de altă parte, este de menţionat că ţările scandinave au trasee impresionante în atingerea obiectivelor asumate. Aceste ţări invită la meditaţie şi din alt punct de vedere.

În deceniile 7 şi 8 din secolul trecut s-a comentat mult privind declinul modelului economic suedez. Reforme radicale, iniţiate de elitele politice din acea ţară, au repus ţara pe o traiectorie bună. Tot astfel s-a întâmplat cu Finlanda acum două decenii, când a fost nevoită să găsească noi pieţe ca urmare a destrămării fostei URSS. În ambele cazuri, reforme profunde au avut rezultate remarcabile. UE, în ansamblu, are de învăţat de la aceste două pilde.

Nu în cele din urmă este de subliniat problema "încrederii", a relaţiei între cetăţeni şi guverne. Această problemă depinde, la rândul ei, de rolul valorilor morale în facilitarea unor reforme dureroase. Sunt mulţi economişti care consideră că lumea afacerilor este amorală, că valorile morale nu au ce căuta în luarea deciziilor economice.

Eu îndemn pe aceştia să recitească texte ale unui Adam Smith, Max Weber, Kenneth Arrow şi alţii, care au arătat că valorile morale fac maşinăria economică şi socială să funcţioneze mai bine. În plus, criza de acum este şi o ilustrare a efectelor mai mult decât nefaste ale lăcomiei, cinismului, desconsiderării responsabilităţii sociale etc.